All posts by Vlad Mixich

EU Health Commissioner: „Every child death in Europe from measles is the responsibility of those who disseminate lies [about vaccination] in the media”

The largest current measles outbreak in Europe is taking place in Romania with 24 deaths (as of 30 April 2017). The majority of cases are concentrated in areas where immunization coverage is extraordinarily low, Romania being a country with a growing anti-vaxxer movement in the past years. I talked to Dr. Vytenis Andriukaitis, the EU Commissioner for Health and Food Safety, about this issue.

His answers were remarkably strong for such a high European Union official. I would say this is fortunate, because vaccination is not a topic for diplomacy.
Continue reading EU Health Commissioner: „Every child death in Europe from measles is the responsibility of those who disseminate lies [about vaccination] in the media”

Ochii din Biserica Alba

Am descoperit azi portretul ăsta superb în București. Aici am pus doar un detaliu, dar toată pictura e minunată, cu niște culori adânci, trăsături uluitor de fine și, pe deasupra, excelent restaurată.

La Roma, la Viena sau la Praga turiștii ar sta la coadă și ar plăti bani grei s-o vadă și să audă fantastica poveste a omului care a pictat-o. La noi stă discretă într-o bisericuță cochetă de pe Calea Victoriei, aproape neștiută, aproape modestă, fără indicatoare sau trâmbițe care să-ți spună că există și cât de frumoasă e.

Cam așa e și cu patriotismul adevărat în România asta a noastră: discret, aproape modest deși când îl descoperi (de multe ori din întâmplare) e frumos de-ți umple inima.

Pe de altă parte abia mai reușim să ne ferim de naționalismele agresive, de pupătorii lor mediatici, cu monumentele lor urâte, cu limba lor pocită în care contează doar cine e cel mai mare, cel mai tare, cel mai gigantic…

Și apoi mă uit la ochii ăștia pictați la 1700 de Simeon zugravu’ și încep (din nou) să cred că mai avem o șansă.

Azi e ziua lor

Azi e o zi specială. Mi-am petrecut ultimele luni într-o bibliotecă din Londra, muncind 10 ore pe zi la un proiect de cercetare în farmacoeconomie. Până în această vară nu înțelegeam exact cât de grea e munca de cercetare cinstită, cât de mult consumă, cât de mult te însingurează, cât de mult te frământă.

Până în această vară nu-i înțelegeam deplin pe medicii, geneticienii, biochimiștii care muncesc luni în șir, neștiuți, uneori nerespectați, pentru a pune umărul la o descoperire care împinge în față cu un milimetru felul în care înțelegem viața. Un milimetru care contează căci din astfel de milimetri de cercetare trudnică sunt compuse marile descoperiri.

Azi e ziua Nobelului pentru medicină. Azi e ziua tuturor medicilor și cercetătorilor care trudesc cinstit și neștiut prin biblioteci și laboratoare. Să (ne) trăiți și să ne iertați că nu vorbim și nu scriem despre voi atât de des cât ar trebui. Întotdeauna ne-a fost greu să iubim ceea ce nu înțelegem.

La intoarcere

Nu am auzit niciodată pe cineva vorbind atât de urât despre țara în care s-a născut ca pe unii (subliniez: doar unii) tocmai sosiți pe aeroportul Otopeni. În general, totul pute. Dacă un nor întunecă temporar cerul e pentru că ‘asta e România’. Dacă se așteaptă 10 minute la security check e pentru că ‘asta e România’. Dacă vântul îi smulge pălăriuța e pentru că ‘asta e România’.

Dacă îi povestești despre Teheran, sau despre Kiev, sau despre Yangon, toate locuri unde traiul e nu doar mai greu, dar și mai complicat decât la noi, zice că ești nebun.

Clar mai sunt o mulțime de îmbunătățit acasă. Doar că suntem prea rar conștienți că am reușit, ca țară, să ne urcăm în vagonul de clasa întâi. E adevărat că suntem în compartimentul de lângă budă, dar trei sferturi din pasagerii trenului călătoresc la clasa a doua, în vagonul de marfă, unii chiar pe acoperiș.

Văicăreala asta continuă nu ne ajută la nimic, mai ales că locul la a întâia nu ne e garantat. Iar pentru naționalismul dacodement pe care unii politicieni români și-l doresc tot mai mult, antidotul e format din mândrie pentru ce facem bine, luciditate pentru unde greșim și perseverență atunci când rezultatele nu vin facil.

Fondatorul Facebook, Mark Zuckerberg, pune in mare pericol viata propriului copil

Vai, nu! Miliardarul Mark Zuckerberg, fondatorul Facebook, vrea să își ucidă propria fetiță! A dus-o la vaccinat! Bagă cu forța chimicale în ea! Și el și nevastă-sa sunt niște inconștienți ratați (știați că pe el l-au dat afară de la Harvard?). E clar: Zuckerberg e cumpărat de industria farma!

E timpul ca toți anti-vacciniștii din lume (Olivia Steer included) să nu accepte această mârșăvie și să decidă să boicoteze Facebook-ul. Păi cât să(-i) mai suportăm?

Notă pentru extratereștri: ce am scris eu în această postare este (evident) un pamflet. Dar fotografia lui Mark Zuckerberg în timp ce era cu fețita lui la vaccinat este cât se poate de reală, serioasă și normală.

Azi mi-a murit un erou

Astăzi a murit unul dintre eroii mei: scriitorul şi neurologul Oliver Sacks. I-am scris anul trecut, când eram în State, în speranţa unei întâlniri. Mi-a răspuns, moale şi bun, că e bolnav şi că timpul îi este tare preţios şi că dacă eu (eu Vlad) am să-i transmit ceva care merită un preţ de acest fel atunci mă aşteaptă. I-am mulţumit pentru răspuns şi i-am spus că nu, nu am. Şi nu-mi pare rău.

Sacks a intrat cu bursă la Oxford dar a şi picat de trei ori examenul preliminar de intrare. Sacks a câştigat cel mai prestigios premiu de anatomie pentru studenţii medicinişti de la Oxford, la o zi după ce primise penultima notă din an la examenul de anatomie. Spre deosebire de mulţi alţii, Sacks nu a făcut niciodată paradă de faptul că a fost homosexual şi că, încă din adolescenţă, a suferit din acest motiv în Anglia restrictivă a anilor 50. A scris despre asta abia acum, cu câteva luni înainte de a muri. Sacks a fost campion la haltere în California, motociclist, nu a făcut sex 35 de ani, a luat-o razna cu drogurile în plină epocă hippie şi a reuşit în ultimul moment să-şi revină,  a avut prosopagnozie – nu putea recunoaşte feţele, şi un frate foarte bolnav.

A fost prieten deopotrivă cu Robin Williams (actorul) şi a gândit împreună cu Francis Crick (descoperitorul ADN-ului). L-au iubit atât de mult încât au botezat un asteroid cu numele lui.

A tratat şi vorbit cu sute de mii de pacienţi, din toate mediile sociale şi din toate ţările. “Nu am întâlnit vreun pacient de la care să nu am ceva de învăţat, sau care să nu-mi producă o senzaţie nouă sau o nouă linie de gândire. Totul, totul e un fel de aventură pentru care sunt recunoscător”.

Dar cel mai important Oliver Sacks a scris. Milioane de cuvinte: Muzicofilia, Trezirile, Migrena, Unchiul Tungsten,Văzând vocile, Un antropolog pe Marte, Halucinaţii, Omul care şi-a confundat soţia cu o pălărie şi (ultima) autobiografia Pe drum. Minunate toate, scrise pe înţelesul oricui, scrise măiastru, ghiduş, înţelept. Cum a reuşit?

“Sunt un povestitor, la bine şi la rău. Atunci când merge bine, actul de a scrie îmi dă o plăcere şi o bucurie ca nimic altceva”.

Astăzi, povestitorul a devenit poveste.

Când a aflat că moare, Oliver Sacks a scris: “Nu pot spune că nu mi-e frică. Dar sentimentul meu predominant e de recunoştinţă. Am iubit şi am fost iubit; am dat mult şi mult mi s-a dat în schimb; am citit şi am călătorit, am gândit şi am scris. Dar mai mult decât orice, am fost o fiinţă simţitoare, un animal gânditor, pe această frumoasă planetă, şi asta în sine a fost un enorm privilegiu şi o aventură”.

De ce sunt in acelasi timp pro vaccinare dar contra excesului de antibiotice

Un comentator anti-vaccinist m-a felicitat pe HotNews (la articolul de aici bit.ly/1HZfslI) că m-am alăturat şi eu trupei celor drepţi care luptă împotriva medicinei moderne. Altul, tot anti-vaccinist, mă acuza pentru incoerenţă: că ieri eram pro vaccin, şi azi împotriva antibioticelor. Cum e posibil aşa ceva, cum se numeşte aşa ceva, întreba comentatorul? Răspunsul, foarte pe scurt… Continue reading De ce sunt in acelasi timp pro vaccinare dar contra excesului de antibiotice

Cea mai stranie prietenie din viata mea

Vârvoru de Sus e un sat ca la olteni. Pârlit, da’ frumos. Nu zici că-i în câmpie pentru că e aşezat pe fundul unei râpe adânc tăiate în podişul din jurul Craiovei. E plin de păduri pe acolo şi în jurul satului am văzut iepuri, câteva căprioare şi, o singură dată, un porc mistreţ ne-a vârtejit calea. Când eram eu cârlan, nu era drum cu asfalt până în sat şi nici semnal prea puternic la telefon. Când venea furtuna de vară, curentul electric cădea întotdeauna şi stăteam până a doua zi la lumânările aprinse de mama. Când venea furtuna de iarnă, săpam cu tata tuneluri prin zăpadă ca să intrăm în curte. Nu era deloc romantic, dar tot mi-e dor de satul ăla. Şi nu pentru că mi-ar fi dor de copilărie. Să pescuiesc, să prind şopârle, să aprind un foc, să spun poveşti cu fantome am învăţat în alt sat, din altă câmpie. De Vârvor mi-e dor din cu totul alt motiv. Continue reading Cea mai stranie prietenie din viata mea