Vârvoru de Sus e un sat ca la olteni. Pârlit, da’ frumos. Nu zici că-i în câmpie pentru că e aşezat pe fundul unei râpe adânc tăiate în podişul din jurul Craiovei. E plin de păduri pe acolo şi în jurul satului am văzut iepuri, câteva căprioare şi, o singură dată, un porc mistreţ ne-a vârtejit calea. Când eram eu cârlan, nu era drum cu asfalt până în sat şi nici semnal prea puternic la telefon. Când venea furtuna de vară, curentul electric cădea întotdeauna şi stăteam până a doua zi la lumânările aprinse de mama. Când venea furtuna de iarnă, săpam cu tata tuneluri prin zăpadă ca să intrăm în curte. Nu era deloc romantic, dar tot mi-e dor de satul ăla. Şi nu pentru că mi-ar fi dor de copilărie. Să pescuiesc, să prind şopârle, să aprind un foc, să spun poveşti cu fantome am învăţat în alt sat, din altă câmpie. De Vârvor mi-e dor din cu totul alt motiv.

Eram adolescent când am citit cum Eliade se izolase în tinereţe într-un ashram din India şi am vrut şi eu. Nu aveam India, dar aveam Vârvorul. Atunci le-am spus părinţilor că vreau să stau zece zile singur la căsuţa noastră din sat. Să nu vină la mine cu mâncare sau cu alte lucruri de la oraş. S-au mirat, dar m-au lăsat. Apoi am repetat episodul aproape în fiecare vacanţă de vară. Mă izolam la Vârvor şi, uneori, toate cele zece zile treceau fără să vorbesc cu nimeni. Aveam câteva cărţi, un radio şi în fiecare seară urcam dealul până sub un dud rotund, mare şi singuratic.

Era chiar pe marginea de sus a râpei. De sub dud nu vedeam satul, dar îl auzeam. Zgomote de vaci mulse, de copii săturaţi, lovituri de topor, femei, căruţe – aşa se auzea respiraţia satului meu. De văzut vedeam doar cum apune soarele în câmpul de porumb şi îi miroseam transpiraţia. Dacă n-ai fost vara la porumb, n-ai cum să ştii mirosul. Eram pe marginea de sus a unei râpe, dar simţeam că sunt pe marginea lumii.

Raţional nu-mi pot explica atracţia pe care o exercita asupra mea locul de sub dud. Am stat sub el pe soare, pe ploaie, noaptea târziu şi dimineaţa devreme. Mi-am dus acolo prima iubită, elevă la Arte, care acum trăieşte departe, în Canada. L-am dus acolo pe învăţătorul meu, omul care mi-a dat să citesc filozofi creştini şi care a înnebunit, la bătrâneţe, într-un sat din Moldova. Am dus-o acolo pe cea mai frumoasă gagică a mea din studenţie, care nu mă iubea şi s-a măritat mai târziu cu un stomatolog bogat şi, desigur, plicticos. L-am dus acolo pe prietenul meu cel mai bun din copilărie care, opt ani mai târziu a demisionat dintr-un post gras şi a plecat la mănăstire. Fiecare dintre ei au ascultat satul şi au mirosit apusul.

Singurătatea e o stare imposibil de povestit. Îmi duceam prietenii sub dudul de pe marginea lumii tocmai pentru că ce simţeam acolo era de nerostit. Era locul unde îmi trăiam singurătatea ca pe o minunare. De ce oamenii tac atunci când văd un vârf de stâncă suspendat peste hău? De ce se aşează în nisip şi ascultă în linişte marea? De ce buzele lor se opresc când soarele apune peste nişte ruine?

„Dumnezeu este ceea ce face omul din singurătatea lui” şi nimic nu mi-a făcut singurătatea mai plină decât dudul de pe marginea lumii. Un copac banal. Dar acolo, cu el, am învăţat să privesc, nu doar să văd: nervurile perfect desenate de pe frunzele lui. Să percep, nu doar să simt: ritmul inimii mele reglat de nucleotide invizibile. Să mă mir, nu doar să observ: râurile de furnici care patrulau printre porumbi. Să ascult, nu doar să aud: toate zgomotele vieţii din râpă. Multe lucruri importante din viaţă nu le învăţăm de la oameni.

Astăzi nu-mi mai duc prietenii acolo. Prietenia dintre un om şi un copac nu poate fi împărtăşită cu alţii. E una dintre cele mai intime, inexplicabile şi de nepovestit relaţii din viaţa mea. Ştiu că e ciudat să ai prieten un dud. Dar eu sunt viu, el e viu, şi ne cunoaştem de 20 de ani. Iar ultimul apus de soare, împreună cu el sper să-l văd.

————————————————————————————

Acest text este rezultatul unei invitaţii de a scrie despre legătura emoţională cu mediul în care am crescut. Invitaţia a venit de la Unilever care colecţionează povestiri pe acest subiect sperând că ne va ajuta să înţelegem că natura e ceva mai mult decât un simplu cadru în care trăim. Unilever are de patru ani un plan pentru o viaţă sustenabilă prin care încearcă să reducă impactul produselor sale asupra mediului (mai multe aici). Dar fără sprijinul fiecăruia dintre noi nu are cum să reuşească.