Cea mai stranie prietenie din viata mea

Vârvoru de Sus e un sat ca la olteni. Pârlit, da’ frumos. Nu zici că-i în câmpie pentru că e aşezat pe fundul unei râpe adânc tăiate în podişul din jurul Craiovei. E plin de păduri pe acolo şi în jurul satului am văzut iepuri, câteva căprioare şi, o singură dată, un porc mistreţ ne-a vârtejit calea. Când eram eu cârlan, nu era drum cu asfalt până în sat şi nici semnal prea puternic la telefon. Când venea furtuna de vară, curentul electric cădea întotdeauna şi stăteam până a doua zi la lumânările aprinse de mama. Când venea furtuna de iarnă, săpam cu tata tuneluri prin zăpadă ca să intrăm în curte. Nu era deloc romantic, dar tot mi-e dor de satul ăla. Şi nu pentru că mi-ar fi dor de copilărie. Să pescuiesc, să prind şopârle, să aprind un foc, să spun poveşti cu fantome am învăţat în alt sat, din altă câmpie. De Vârvor mi-e dor din cu totul alt motiv.

Eram adolescent când am citit cum Eliade se izolase în tinereţe într-un ashram din India şi am vrut şi eu. Nu aveam India, dar aveam Vârvorul. Atunci le-am spus părinţilor că vreau să stau zece zile singur la căsuţa noastră din sat. Să nu vină la mine cu mâncare sau cu alte lucruri de la oraş. S-au mirat, dar m-au lăsat. Apoi am repetat episodul aproape în fiecare vacanţă de vară. Mă izolam la Vârvor şi, uneori, toate cele zece zile treceau fără să vorbesc cu nimeni. Aveam câteva cărţi, un radio şi în fiecare seară urcam dealul până sub un dud rotund, mare şi singuratic.

Casa de la Varvor
Casa de la Varvor

Era chiar pe marginea de sus a râpei. De sub dud nu vedeam satul, dar îl auzeam. Zgomote de vaci mulse, de copii săturaţi, lovituri de topor, femei, căruţe – aşa se auzea respiraţia satului meu. De văzut vedeam doar cum apune soarele în câmpul de porumb şi îi miroseam transpiraţia. Dacă n-ai fost vara la porumb, n-ai cum să ştii mirosul. Eram pe marginea de sus a unei râpe, dar simţeam că sunt pe marginea lumii.

Raţional nu-mi pot explica atracţia pe care o exercita asupra mea locul de sub dud. Am stat sub el pe soare, pe ploaie, noaptea târziu şi dimineaţa devreme. Mi-am dus acolo prima iubită, elevă la Arte, care acum trăieşte departe, în Canada. L-am dus acolo pe învăţătorul meu, omul care mi-a dat să citesc filozofi creştini şi care a înnebunit, la bătrâneţe, într-un sat din Moldova. Am dus-o acolo pe cea mai frumoasă gagică a mea din studenţie, care nu mă iubea şi s-a măritat mai târziu cu un stomatolog bogat şi, desigur, plicticos. L-am dus acolo pe prietenul meu cel mai bun din copilărie care, opt ani mai târziu a demisionat dintr-un post gras şi a plecat la mănăstire. Fiecare dintre ei au ascultat satul şi au mirosit apusul.

Singurătatea e o stare imposibil de povestit. Îmi duceam prietenii sub dudul de pe marginea lumii tocmai pentru că ce simţeam acolo era de nerostit. Era locul unde îmi trăiam singurătatea ca pe o minunare. De ce oamenii tac atunci când văd un vârf de stâncă suspendat peste hău? De ce se aşează în nisip şi ascultă în linişte marea? De ce buzele lor se opresc când soarele apune peste nişte ruine?

„Dumnezeu este ceea ce face omul din singurătatea lui” şi nimic nu mi-a făcut singurătatea mai plină decât dudul de pe marginea lumii. Un copac banal. Dar acolo, cu el, am învăţat să privesc, nu doar să văd: nervurile perfect desenate de pe frunzele lui. Să percep, nu doar să simt: ritmul inimii mele reglat de nucleotide invizibile. Să mă mir, nu doar să observ: râurile de furnici care patrulau printre porumbi. Să ascult, nu doar să aud: toate zgomotele vieţii din râpă. Multe lucruri importante din viaţă nu le învăţăm de la oameni.

Astăzi nu-mi mai duc prietenii acolo. Prietenia dintre un om şi un copac nu poate fi împărtăşită cu alţii. E una dintre cele mai intime, inexplicabile şi de nepovestit relaţii din viaţa mea. Ştiu că e ciudat să ai prieten un dud. Dar eu sunt viu, el e viu, şi ne cunoaştem de 20 de ani. Iar ultimul apus de soare, împreună cu el sper să-l văd.

————————————————————————————

Acest text este rezultatul unei invitaţii de a scrie despre legătura emoţională cu mediul în care am crescut. Invitaţia a venit de la Unilever care colecţionează povestiri pe acest subiect sperând că ne va ajuta să înţelegem că natura e ceva mai mult decât un simplu cadru în care trăim. Unilever are de patru ani un plan pentru o viaţă sustenabilă prin care încearcă să reducă impactul produselor sale asupra mediului (mai multe aici). Dar fără sprijinul fiecăruia dintre noi nu are cum să reuşească.

11 thoughts on “Cea mai stranie prietenie din viata mea”

  1. <> – cat de frumos exprimat.. cat de emotionant articolul si aproape de inima.. stii, acum plang..

  2. Foarte frumos spus, doar ca prietenia asta nu e stranie deloc. Poate doar neobisnuita in ziua de azi.

  3. Nu stiu cine sunteti, nu va cunosc, mi-e mai simplu asa: nu stiu cine esti, dar scri bine, continua.(un novice in ale materiei)

  4. minunat talent de a pune in cuvinte o experienta atat de aproape de frumusetea vietii…de care uitam deseori in nebunia orasului….sper sa devina o inspiratie pt toti …sa nu uitam sa protejam macar padurile si tot ce este ‘natura’, singurul mediu in care viata poate fi traita ca un miracol

  5. dincolo de emotionanta personificare ,a prieteniei cu un copac,textul ne invita sa ne intrebam daca nu cumva prietenii adevarati ,oameni , sunt tot mai rari, iar singuratatea si reflectia o stare tot mai greu de atins in asta lume agitata si surescitata, dornica de aglomeratie , public si publicitate

  6. e doar o corporatie, saracele corporatii au nevoie de ajutorul nostru ca sa faca gesturi morale.

  7. Suna ciudat si emotionant dar si eu am avut in copilaria mea ,doua veri petrecute undeva la tara ,o libertate totala fara prea multe pretentii ,cu miros de praf dupa o ploaie zdravana ,gusteri alegind prin padure si noi dupa ei ,casa alba a bunicii cu pridvor ,noptile cu stele si linistea aceea patrunzatoare .

  8. Buna Vlad! Am citit textul tau si mi-am adus aminte de prietenia mea cu natura, in copilarie, la bunici, tot in Oltenia.
    Acum citest o carte care se cheama The Tree and lui John Fowles, care vorbeste exact despre acest lucru, mai ales despre copaci. Ti-o recomand cu drag, cred ca o sa te regasesti.

  9. Salut. Stiu perfect ce vrei sa spui. Dudul tau si nucul meu. In nucul din spatele gradinii bunicilor am petrecut cele mai frumoase zile de vara. In fiecare an eu si el ne regaseam si pana la sfarsitul verii mirosul sau ajungea sa faca parte din pielea mea.
    Dupa multi ani, revenita de prin tari straine, m-am dus sa ii zic ‘bonjour’ si i-am spus ca imi pare nespus de rau ca nu pot sa il iau cu mine sa ii arat minunatiile pe care le-am vazut si eu. Si tocmai atunci, printr-o coincidenta incredibila, s-a desprins o bucatica din coaja lui sub mana mea. Am intales mesajul si l-am luat cu mine in urmatoarea calatorie. La noua mea casa peste mari si tari tin bucatica in sertarul cu ce am eu mai pretios. La nevoie doar ating scoarta si imi aduce starea de calm de odata si mirosul de nuci verzi 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *