Un centenar urat

Râdem, glumim, dar prin ce perioadă urâtă trece România chiar în anul centenarului:

  • cu cel mai puternic politician al orei numindu-și jumătate din popor “șobolani”,
  • cu primarul Bucureștiului silită să-și închidă contul online din cauza a mii de înjurături,
  • cu artiști acuzați pe nedrept,
  • cu victorii sportive manipulate, etc.

Urât.

Tocmai de aceea, în demența asta vă rog să citiți cele de mai jos. Sunt scrise de un medic care a văzut multe. Și să nu le uitați.

Să nu le uitați pentru că așa încep toate epocile urâte: cu oameni care se cred mai îndreptățiți decât ceilalți. Și asta e valabil pentru fiecare dintre noi, indiferent de religie, vot sau educație.

“Lumea e împărțită în noi versus ei – o populație de oameni buni în continuă scădere împotriva unor oameni răi. Dar nu există o așa contradicție. Oamenii pot fi făcători de bine în multe circumstanțe. Și pot face rău în altele. E valabil pentru noi toți. Nu putem fi în întregime descriși prin cel mai bun lucru pe care l-am făcut vreodată. Cum nu putem fi îndeajuns descriși prin cel mai rău lucru pe care l-am făcut vreodată. Suntem toate acestea.

Suntem într-un moment periculos pentru că fiecare soi de curiozitate e atacată – curiozitatea științifică, jurnalistică, culturală. Asta se întâmplă când emoțiile dominante au devenit furia și frica. Și unul din cele mai importante atribute ale noastre este curiozitatea. Când ceilalți spun că cineva e diabolic sau nebun, sau erou sau înger, încearcă de obicei să vă închidă curiozitatea. Nu-i lăsați!

Suntem cu toții capabili de lucruri eroice și diabolice. Nimeni și nimic din ceea ce vei întâlni în viață sau în carieră nu va fi pur și simplu eroic sau pur și simplu diabolic. Virtutea este o capacitate. Ea poate fi întotdeauna pierdută sau câștigată.”

[dr. Atul Gawande – Harvard Medical School, 2018]

Amin. Si abia atunci incepe

“…amin.” Apoi urmează un moment de linişte.

Aşa se încheie Tatăl Nostru. Cu linişte.

Am auzit preotul vorbind despre “erezia liniştii”.

Despre cât de inacceptabilă social e liniştea în lumea noastră.

Ştiu bine ce spune. Când eram student obişnuiam să petrec în fiecare vară o săptămână complet singur, retras undeva între două dealuri frumoase. Până şi prietenilor apropiați li se părea că e ceva ciudat.

Acolo am învățat puterea uriaşă a liniştirii în sine. Mi-e dor de ea.

Şi e atât de mult zgomot în jur și atât de multă risipire într-un nimic gălăgios. Și e așa de greu să nu te lași tras în vârtej.

Cu linişte. Aşa se încheie Tatăl nostru.

Apoi oamenii în biserică îşi zâmbesc şi îşi dăruiesc, unul altuia, Pacea.

Și e dimineața zilei de Paști.

Cea mai nepopulara parte din cea mai cunoscuta rugaciune

‘…facă-se voia Ta…’

E greu să accept asta. Că nu s-ar face voia mea, că felul și ritmul curgerii vieții mele nu-mi stă în control.

În epoca asta exagerat pozitivistă, în care într-un workshop de o zi ești învățat și cum să atingi succesul profesional maxim și rețeta unei familii fericite, nu e popular acest ‘facă-se voia Ta’. Am remarcat că oamenilor nu le place să le vorbești despre așa ceva.

Dar cu toate astea, acolo în adânc, simt că așa e. Simțim că așa e.

“Cu toate cele pe care a trebuit să le trăiesc, aș fi înnebunit dacă nu aș fi avut credință”, zicea Regele Mihai.

Nu e niciun fatalism în asta.

Dimpotrivă: e o rezervă infinită de putere această credință.

Credința că întotdeauna, indiferent de cum?, când? și în ce fel?, triada bine-cinste-frumos rezistă. Da, rezistă, pentru că uneori asta e mai important decât să învingă.

‘…facă-se voia Ta’.

Azi e Vinerea Mare.

Fragil

…”precum în cer așa și pe pământ”…

M-a mirat întotdeauna cum mii și mii de oameni – mai educați sau mai puțin, tineri sau bătrâni, bogați sau tare săraci – se adună duminica prin biserici.

De ce vin acolo?

Dincolo de grosimea credinței fiecăruia dintre noi, dincolo de clasicele discuții despre religie/superstiții/etc, totuși de ce vin acolo?

Din fragilitate. Așa cred eu.

Sunt foarte foarte rari oamenii care nu au temeri sau frici în fața morții. Ce ne așteaptă după: non-existența, ceva mai bun, mai rău, ce? E întrebarea la care știința nu a dat încă un răspuns inviolabil și, până ce o va face, oamenii vor veni duminicile la biserică.

Dar această fragilitate a noastră, paradoxal, e una care aspiră. Nu e axată strict pe supraviețuire, ci aspiră întotdeauna la mai bine, la mai frumos, la mai bun: “precum în CER, așa și pe pământ”.

Nu știm de unde vine această aspirație: e condiționată genetic, a fost pusă în noi, are vreun rost? În unii moare, dar cert e că atunci când există poate descătușa energii uluitoare.

E ceva înduioșător și în același timp curajos într-un fluture care se simte vultur spre soare.

Precum si noi iertam gresitilor nostri

E un fragment căruia nu i-am dat niciodată prea multă atenție. Până în acest an. Și e greu. E atât de greu să faci asta, atât de împotriva instinctelor noastre, încât evanghelistul știe că trebuie să ne promită ceva în schimb ca (măcar) să încercăm:

“Și ne iartă NOUĂ greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”.

Încrederea este fundația.

În lipsa ei, oamenii sunt doar adunături, haite stăpânite prin frică care se luptă între ele pentru resurse.

În prezența ei, oamenii reușesc minuni pentru că încrederea îi ține împreună.

E unul din motivele pentru care de decenii bune premiile Nobel în științele vieții nu prea se mai dau unor figuri singulare/profetice, ci unor grupuri care au făcut cercetare împreună pentru că fără acest împreună nu au mari șanse.

Să ai încredere în cineva te și vulnerabilizează. Te expune. Mult. Și atunci când un aproape abuzează de această vulnerabilitate, lovește mult mai mult decât o persoană: lovește în potențialitatea acelei lumi în care oamenii reușesc, împreună, minuni.

“…precum și noi iertăm greșiților noștri…” – nu e până la urmă un act altruist. Ci înseamnă să-ți acorzi din nou, ție însuți, șansa la o lume făcută și din altceva decât din haite. Sau cel puțin șansa de a spera la o astfel de lume.

Dar, fie că ești creștin sau nu, e atât de greu.

Ziua in care mi-a parut rau ca nu sunt chirurg

Ziua în care am decis că nu voi fi chirurg a fost o zi însorită în nordul Europei. Ajunsesem în spitalul St Olavs din Trondheim, cel mai mare oraș universitar din Norvegia, ca stagiar în departamentul de cardiologie. Șeful departamentului, un scandinav de 50 de ani înalt cât vikingul, se întâmpla să fie în toane bune în acea zi așa că m-a trimis să asist la un bypass coronarian – cea mai frecventă intervenție chirurgicală pe cord deschis. În sala de operație am primit un loc privilegiat: stăteam cocoțat pe un scăunel, în aval de anestezist, privind peste umărul chirurgului principal.

Practic, mă holbam drept în inima pacientului. Continue reading Ziua in care mi-a parut rau ca nu sunt chirurg

Ce nu pot eu intelege

Pentru mine există o hârtie de turnesol care nu m-a înșelat niciodată.

Poți fi mega-ortodox sau ateu-radical sau anti-clerical fanatic. Poate că ești complet neinteresat de politică sau psd-ist fidel sau pro-DNA cu zero dubii sau protestatar de meserie. Poți fi vegetarian, zen, lgbt sau oastea Domnului, poți fi iubitor de homeopați sau de mititei, de monarhie sau de stat minimal sau de geto-daci tricolori. La o adică, poți fi și anti-vaxer (deși asta ține mai mult de ne-știință decât de o alegere conștientă).

Mă pot împăca cu toate, încerc să dialoghez cu fiecare, să înțeleg povestea fiecăruia. Pentru că lumea nu e un abțibild bi-dimensional și lipsit de nuanțe și în bogăția asta îi găsesc frumusețea.

Cu ce nu mă pot împăca, cu cine nu pot dialoga, pe cine nu pot înțelege nici într-o mie de ani: românii anti-europeni. Pentru că toată istoria și prezentul țării ăsteia e dovada vie a faptului că cel mai bine ne-a fost atunci când am fost cu și alături de Europa. Chiar și atunci când Europa a făcut alegeri greșite sau a luat-o razna, tot ne-a fost mai bine alături de ea decât cu Moscova, Istanbul sau alți orientali.

Asta e hârtia de turnesol pentru mine. Pentru că nu există fapt mai lipsit de patriotism astăzi pentru un român decât să fie anti-european.

O poveste cu (moș)Neagu Djuvara

Să vă spun o poveste scurtă cu moș Neagu (cum insista într-o vreme să i se spună). Fără înflorituri, așa cum a fost ea.

În urmă cu aproape zece ani, încercam să găsim câteva persoane publice foarte cunoscute care să accepte să vorbească în fața camerei despre experiența lor personală cu depresia. Am reușit să aflăm câteva nume de astfel de personalități dar fiecare, una câte una, a refuzat. E drept că, pe atunci, în România nicio personalitate nu acceptase să vorbească deschis despre o astfel de vulnerabilitate: s-ar fi expus prea mult.

Și așa, într-o zi foarte caldă, am ajuns la moș Neagu. Era, cumva, ultima soluție. La început, a evitat să vorbească deschis despre depresia fiicei lui. Devia cu grație în subiecte politice sau istorice. La un moment dat l-am enervat cu întrebările insistente: “parcă ești un comisar”, mi-a zis. Ca să scape de nervii ce îi făcusem, s-a dus la bucătărie să bea “niște apă rece”. Neagu Djuvara nu era un om acomodant, dar sclipea de inteligență.

Când s-a întors în fața camerei de filmat, înțelesese. Era atât de clar că îi vine foarte greu să vorbească despre depresia fiicei lui.
Dar înțelesese: “Nu văd alt leac decât dragostea”.

In tara din care oamenii cinstiti fug, se intampla si minuni

În țara mea, în care ministrul Sănătății minte în față pacienții, se întâmplă și lucruri frumoase…

În țara mea, în care medicii plâng pentru că nu au medicamente pentru pacienții lor, oamenii simpli donează împreună milioane pentru copiii cu cancer…

În țara mea, în care directorii de spitale susținuți politic își plătesc excursii de lux direct din banii bolnavilor, există și manageri buni și harnici…

În țara mea, în care ipocrizia și lăcomia șefilor din sistemul medical a depășit orice limite, există și medici anti-vedete mediatice care sunt în stare să-și dea sufletul pentru pacienții lor…

În țara mea, plină astăzi de mitocani, incompetenți și hoți cu funcții, sunt unii care muncesc și construiesc bine și cu (prea multă) discreție…

În țara mea, în care un stat supradimensionat nu a mai construit un spital nou pentru copii de decenii, un simplu ONG reușește să facă asta…

În țara mea, în țara noastră, se mai întâmplă și minuni. Vă rog frumos: nu disperați, nu vă descurajați, nu cedați!

Astăzi, Asociația Daruieste Viata a început construcția unui spital nou pentru copii, de la zero, care după finalizare va fi donat integral statului român! E făcut din banii voștri și cu munca lor.

În țara din care majoritatea oamenilor cinstiți și deștepți fug… unii rămân. Și fac minuni!

Spor mare și mulțumiri Oana Gheorghiu, Carmen Uscatu, Paula Herlo și echipa.

(poti dona si tu prin sms la 8844 cu textul SPITAL = 2 Euro/luna)

Simona Halep – o victima a erorilor cognitive

Ciudățenia asta cu Simona Halep care deși e una din cele mai bune jucătoare de tenis din lume la ora actuală, e în același timp criticată și cârcotită permanent de către feluriți compatrioți – e exemplul perfect a unei erori cognitive pe care fiecare dintre noi o facem frecvent.

Îi spune “availability bias” (traducere din topor: eroare de disponibilitate) și e un defect cognitiv al rasei umane folosit cu mare succes, inclusiv la noi în țară, de felurite emisiuni propagandistice și de politruci (de cele mai multe ori ca să manipuleze).

Continue reading Simona Halep – o victima a erorilor cognitive