Category Archives: Pentru ochi

Obi si comitetul de bloc

El e Obi. Obi transformă una dintre clădirile urâte şi înconjurate de gunoaie de pe strada mea într-o chestie veselă.

Obi1

Nu-i nevoie de mulţi bani pentru asta: îţi trebuie ceva bunăvoinţă, o idee şi unul-doi Obi. Ceva la îndemâna oricărui comitet de bloc. Şi, cu toate astea, Obi primeşte rar astfel de comenzi. Pentru că noi ne-am obişnuit cu porcăriile.

Şi da, ştiu, Obi (wan Kenobi)… 🙂

PS. Obi nu e plătit  de comitetul meu de bloc să facă asta. Îl plăteşte o companie. Uneori mai fac şi companiile chestii bune. Uneori.

Adevarata defilare

Trebuie să admit că mândria patriotică are, pentru mine, o importantă componentă culinară. Într-o dimineaţă, cu mulţi ani în urmă, mi-am purtat profesorul britanic într-o piaţă bănăţeană (numită, culmea!, Badea Cârţan) unde ne-am îndopat cu pâine fierbinte, caşuri gustate de pe toate tejghelele şi un pumn de nuci cu tulburel. E un mic-dejun pe care şi-l aminteşte şi astăzi.

Ăsta e motivul pentru care, de 1 decembrie, nu mi-aş duce prietenii străini nici la defilare, nici la Muzeul Satului, nici la Casa Poporului, ci într-o piaţă unde fierbe fasolea, ciolanul şi mămăliga. Nu ştiu cât de corect politic e asta, dar cu siguranţă e gustos.

Hai poftă bună România! 🙂

La piata in Bucuresti
Intr-o piata din Bucuresti in ultima zi din noiembrie

Cum se roaga oamenii care traiesc la 3700 metri altitudine

Nu a zâmbit când a văzut pentru prima oară acoperişul-pagodă al celui mai sfânt templu de pe valea râului Kali Gandaki. Umbla de mai bine de 16 ore şi în loc de tălpi avea două şenile dureroase.

Cobora de undeva foarte de sus, din cea mai înaltă trecătoare a lumii – pasul Thorung La (5.416 metri). Continue reading Cum se roaga oamenii care traiesc la 3700 metri altitudine

Un cadou pentru noaptea Oscarurilor

Pentru acest moment nepreţuit din mijlocul unui film bun mă duc la cinema: când întorc capul de la ecran şi văd o sală plină de adulţi pierduţi în povestea care curge. Unii au ochii măriţi, alţii îşi îndeasă popcorn în gură fără să mai bage de seamă că jumătate le scapă pe jos şi fetele se agaţă strâns de braţul muşchiulos din dreapta. O sală de adulţi transformată de un film într-o sală de copii e o privelişte nepreţuită. Ăsta ar trebui să fie efectul oricărui film nominalizat la Oscar.

Am pariat de multe ori în sinea mea pe cine va câştiga Oscarul pentru cel mai bun film. Dar devine plicticos să o faci de unul singur. Aşa că în acest an vreau să duc joaca mai departe, cu atât mai mult cu cât lista nominalizărilor din 2012 face orice previziune destul de dificilă. Lupta e strânsă. Voi pe cine mizaţi? Care dintre cele 9 filme v-a transformat pentru 100 de minute într-un copil care uită de sine? Şi pentru frumuseţea jocului: celor care vor intui corect filmul câştigător le dăruiesc un alt fel de povestiri – “Fanaticii – portretele a zece oameni cu vocaţie“. E o colecţie de povestiri frumoase şi în întregime adevărate. Continue reading Un cadou pentru noaptea Oscarurilor

Nu ma calca in picioare (in Washington)

Noaptea trecută au fost 5 grade în Washington şi Steve, care lucrează la Friendship Place, a început să plângă ca un copil în timp ce ne spunea povestea unui homeless de care s-a ocupat anul trecut. Bărbatul dormea în stradă de 8 ani şi toţi atâţia ani a stat pe lista de aşteptare pentru a primi o casă de la stat. Când în sfârşit i-a venit rândul, era internat în spital pentru câteva săptămâni. Grav bolnav. După ce s-a însănătoşit, a luat actele şi a mers la primărie. Deadline-ul expirase însă şi bărbatul şi-a pierdut locul. Birocraţia a fost intransigentă şi l-a trimis înapoi în stradă. După câteva săptămâni a murit. “Ce ţară e asta în care îi lăsăm pe oameni să moară din motive birocratice?”, a întrebat Steve plângând.  Continue reading Nu ma calca in picioare (in Washington)

In Washington: arhitectura ca ser al adevarului

“Ce trebuie să facă trei olteni ca să se întâlnească? Câştigă fiecare o bursă la Washington.” Aşa mi-a spus râzând o dragă prietenă. Deşi sună a banc e adevărat. Am ajuns la Washington acum câteva zile unde erau deja unul dintre cei mai buni prieteni ai mei şi o fostă colegă de gimnaziu pe care nu am mai văzut-o de aproape 20 de ani. Cu toţii suntem în DC cu burse diferite, în aceeaşi perioadă. Such a small world. Ei cu un program finanţat prin Departamentul de Stat. Eu ca bursier al programului German Marshall Fund care mă va purta timp de o lună în 5 oraşe americane. Aici voi spune povestea unei experienţe care se anunţă a fi unică. Continue reading In Washington: arhitectura ca ser al adevarului

Jurnalul unui pantofar in Himalaya

În jargonul oamenilor de munte, pantofarii sunt acei orăşeni care merg pe munte o dată pe an, doar pe drumuri cu lăţimi confortabile şi care nu au habar la ce e bun un tricou „power-dry” sau cum se poartă parazăpezile.

Eu sunt un astfel de pantofar. Dar niciunul dintre ceilalţi 14 participanţi la expediţia noastră în Himalaya nu ştia asta. Cu excepţia prietenului meu Friedrich Josef, un roşcovan deşirat cu străbunic austriac şi fire de italian, care m-a întrebat într-o zi a anului trecut dacă nu vreau să-l însoţesc în Nepal. Eram în faţa computerului, scaunul de sub mine era moale, ceaiul cu iasomie fierbinte şi trecuseră cinci ani de când urcasem ultima dată pe munte.
Friedrich Josef mi-a spus că ţinta noastră este la o altitudine de 5416 metri în masivul himalayan Annapurna: pasul Thorung La, cea mai înaltă trecătoare din lume. Am aflat că Annapurna Circuit Trek durează 12 zile şi că este considerată cea mai frumoasă tură de trekking din lume, dar că mulţi drumeţi trebuie să se întoarcă din cauza problemelor de altitudine. Am citit că la peste 4000 de metri se poate muri din cauza unui sindrom numit Acute Mountain Sickness (AMS) şi că unii occidentali care urcaseră în Thorung-La îşi descriu călătoria ca fiind „life-changing, but the day in the Pass: a hell”. Dar mai ales amintirea celor două săptămâni minunate petrecute în urmă cu 10 ani, într-o drumeţie în jurul vârfului Mont-Blanc, m-au adus astăzi aici: în avionul dintre Bahrein şi Kathmandu, capitala Nepalului.

Continue reading Jurnalul unui pantofar in Himalaya