Category Archives: Pentru suflet

Povesti

Amin. Si abia atunci incepe

“…amin.” Apoi urmează un moment de linişte.

Aşa se încheie Tatăl Nostru. Cu linişte.

Am auzit preotul vorbind despre “erezia liniştii”.

Despre cât de inacceptabilă social e liniştea în lumea noastră.

Ştiu bine ce spune. Când eram student obişnuiam să petrec în fiecare vară o săptămână complet singur, retras undeva între două dealuri frumoase. Până şi prietenilor apropiați li se părea că e ceva ciudat.

Acolo am învățat puterea uriaşă a liniştirii în sine. Mi-e dor de ea.

Şi e atât de mult zgomot în jur și atât de multă risipire într-un nimic gălăgios. Și e așa de greu să nu te lași tras în vârtej.

Cu linişte. Aşa se încheie Tatăl nostru.

Apoi oamenii în biserică îşi zâmbesc şi îşi dăruiesc, unul altuia, Pacea.

Și e dimineața zilei de Paști.

Cea mai nepopulara parte din cea mai cunoscuta rugaciune

‘…facă-se voia Ta…’

E greu să accept asta. Că nu s-ar face voia mea, că felul și ritmul curgerii vieții mele nu-mi stă în control.

În epoca asta exagerat pozitivistă, în care într-un workshop de o zi ești învățat și cum să atingi succesul profesional maxim și rețeta unei familii fericite, nu e popular acest ‘facă-se voia Ta’. Am remarcat că oamenilor nu le place să le vorbești despre așa ceva.

Dar cu toate astea, acolo în adânc, simt că așa e. Simțim că așa e.

“Cu toate cele pe care a trebuit să le trăiesc, aș fi înnebunit dacă nu aș fi avut credință”, zicea Regele Mihai.

Nu e niciun fatalism în asta.

Dimpotrivă: e o rezervă infinită de putere această credință.

Credința că întotdeauna, indiferent de cum?, când? și în ce fel?, triada bine-cinste-frumos rezistă. Da, rezistă, pentru că uneori asta e mai important decât să învingă.

‘…facă-se voia Ta’.

Azi e Vinerea Mare.

Fragil

…”precum în cer așa și pe pământ”…

M-a mirat întotdeauna cum mii și mii de oameni – mai educați sau mai puțin, tineri sau bătrâni, bogați sau tare săraci – se adună duminica prin biserici.

De ce vin acolo?

Dincolo de grosimea credinței fiecăruia dintre noi, dincolo de clasicele discuții despre religie/superstiții/etc, totuși de ce vin acolo?

Din fragilitate. Așa cred eu.

Sunt foarte foarte rari oamenii care nu au temeri sau frici în fața morții. Ce ne așteaptă după: non-existența, ceva mai bun, mai rău, ce? E întrebarea la care știința nu a dat încă un răspuns inviolabil și, până ce o va face, oamenii vor veni duminicile la biserică.

Dar această fragilitate a noastră, paradoxal, e una care aspiră. Nu e axată strict pe supraviețuire, ci aspiră întotdeauna la mai bine, la mai frumos, la mai bun: “precum în CER, așa și pe pământ”.

Nu știm de unde vine această aspirație: e condiționată genetic, a fost pusă în noi, are vreun rost? În unii moare, dar cert e că atunci când există poate descătușa energii uluitoare.

E ceva înduioșător și în același timp curajos într-un fluture care se simte vultur spre soare.

Precum si noi iertam gresitilor nostri

E un fragment căruia nu i-am dat niciodată prea multă atenție. Până în acest an. Și e greu. E atât de greu să faci asta, atât de împotriva instinctelor noastre, încât evanghelistul știe că trebuie să ne promită ceva în schimb ca (măcar) să încercăm:

“Și ne iartă NOUĂ greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”.

Încrederea este fundația.

În lipsa ei, oamenii sunt doar adunături, haite stăpânite prin frică care se luptă între ele pentru resurse.

În prezența ei, oamenii reușesc minuni pentru că încrederea îi ține împreună.

E unul din motivele pentru care de decenii bune premiile Nobel în științele vieții nu prea se mai dau unor figuri singulare/profetice, ci unor grupuri care au făcut cercetare împreună pentru că fără acest împreună nu au mari șanse.

Să ai încredere în cineva te și vulnerabilizează. Te expune. Mult. Și atunci când un aproape abuzează de această vulnerabilitate, lovește mult mai mult decât o persoană: lovește în potențialitatea acelei lumi în care oamenii reușesc, împreună, minuni.

“…precum și noi iertăm greșiților noștri…” – nu e până la urmă un act altruist. Ci înseamnă să-ți acorzi din nou, ție însuți, șansa la o lume făcută și din altceva decât din haite. Sau cel puțin șansa de a spera la o astfel de lume.

Dar, fie că ești creștin sau nu, e atât de greu.

O poveste cu (moș)Neagu Djuvara

Să vă spun o poveste scurtă cu moș Neagu (cum insista într-o vreme să i se spună). Fără înflorituri, așa cum a fost ea.

În urmă cu aproape zece ani, încercam să găsim câteva persoane publice foarte cunoscute care să accepte să vorbească în fața camerei despre experiența lor personală cu depresia. Am reușit să aflăm câteva nume de astfel de personalități dar fiecare, una câte una, a refuzat. E drept că, pe atunci, în România nicio personalitate nu acceptase să vorbească deschis despre o astfel de vulnerabilitate: s-ar fi expus prea mult.

Și așa, într-o zi foarte caldă, am ajuns la moș Neagu. Era, cumva, ultima soluție. La început, a evitat să vorbească deschis despre depresia fiicei lui. Devia cu grație în subiecte politice sau istorice. La un moment dat l-am enervat cu întrebările insistente: “parcă ești un comisar”, mi-a zis. Ca să scape de nervii ce îi făcusem, s-a dus la bucătărie să bea “niște apă rece”. Neagu Djuvara nu era un om acomodant, dar sclipea de inteligență.

Când s-a întors în fața camerei de filmat, înțelesese. Era atât de clar că îi vine foarte greu să vorbească despre depresia fiicei lui.
Dar înțelesese: “Nu văd alt leac decât dragostea”.

In tara din care oamenii cinstiti fug, se intampla si minuni

În țara mea, în care ministrul Sănătății minte în față pacienții, se întâmplă și lucruri frumoase…

În țara mea, în care medicii plâng pentru că nu au medicamente pentru pacienții lor, oamenii simpli donează împreună milioane pentru copiii cu cancer…

În țara mea, în care directorii de spitale susținuți politic își plătesc excursii de lux direct din banii bolnavilor, există și manageri buni și harnici…

În țara mea, în care ipocrizia și lăcomia șefilor din sistemul medical a depășit orice limite, există și medici anti-vedete mediatice care sunt în stare să-și dea sufletul pentru pacienții lor…

În țara mea, plină astăzi de mitocani, incompetenți și hoți cu funcții, sunt unii care muncesc și construiesc bine și cu (prea multă) discreție…

În țara mea, în care un stat supradimensionat nu a mai construit un spital nou pentru copii de decenii, un simplu ONG reușește să facă asta…

În țara mea, în țara noastră, se mai întâmplă și minuni. Vă rog frumos: nu disperați, nu vă descurajați, nu cedați!

Astăzi, Asociația Daruieste Viata a început construcția unui spital nou pentru copii, de la zero, care după finalizare va fi donat integral statului român! E făcut din banii voștri și cu munca lor.

În țara din care majoritatea oamenilor cinstiți și deștepți fug… unii rămân. Și fac minuni!

Spor mare și mulțumiri Oana Gheorghiu, Carmen Uscatu, Paula Herlo și echipa.

(poti dona si tu prin sms la 8844 cu textul SPITAL = 2 Euro/luna)

Caravana cu medici aka the doctors’ caravan

I had the honor to present the First Prize for Health at the Romanian Civil Society Gala Awards to a wonderful project: “Caravana cu Medici” aka the doctors’ caravan. A team of med students and junior doctors run a mobile clinic in remote villages across Romania. They are equipped with mobile medtech and all the medical records are digitised. In the last year, “Caravana cu Medici” treated 3000 patients and more than 200 young doctors volunteered for the project.

In a country with a huge gap in access to healthcare for rural areas, “Caravana cu Medici” is doing what public authorities should do but failed to. Congrats to the whole team. You rock.

[photo – team members waiting to enter the scene: look how happy they are]

Continue reading Caravana cu medici aka the doctors’ caravan

Ochii din Biserica Alba

Am descoperit azi portretul ăsta superb în București. Aici am pus doar un detaliu, dar toată pictura e minunată, cu niște culori adânci, trăsături uluitor de fine și, pe deasupra, excelent restaurată.

La Roma, la Viena sau la Praga turiștii ar sta la coadă și ar plăti bani grei s-o vadă și să audă fantastica poveste a omului care a pictat-o. La noi stă discretă într-o bisericuță cochetă de pe Calea Victoriei, aproape neștiută, aproape modestă, fără indicatoare sau trâmbițe care să-ți spună că există și cât de frumoasă e.

Cam așa e și cu patriotismul adevărat în România asta a noastră: discret, aproape modest deși când îl descoperi (de multe ori din întâmplare) e frumos de-ți umple inima.

Pe de altă parte abia mai reușim să ne ferim de naționalismele agresive, de pupătorii lor mediatici, cu monumentele lor urâte, cu limba lor pocită în care contează doar cine e cel mai mare, cel mai tare, cel mai gigantic…

Și apoi mă uit la ochii ăștia pictați la 1700 de Simeon zugravu’ și încep (din nou) să cred că mai avem o șansă.

Azi mi-a murit un erou

Astăzi a murit unul dintre eroii mei: scriitorul şi neurologul Oliver Sacks. I-am scris anul trecut, când eram în State, în speranţa unei întâlniri. Mi-a răspuns, moale şi bun, că e bolnav şi că timpul îi este tare preţios şi că dacă eu (eu Vlad) am să-i transmit ceva care merită un preţ de acest fel atunci mă aşteaptă. I-am mulţumit pentru răspuns şi i-am spus că nu, nu am. Şi nu-mi pare rău.

Sacks a intrat cu bursă la Oxford dar a şi picat de trei ori examenul preliminar de intrare. Sacks a câştigat cel mai prestigios premiu de anatomie pentru studenţii medicinişti de la Oxford, la o zi după ce primise penultima notă din an la examenul de anatomie. Spre deosebire de mulţi alţii, Sacks nu a făcut niciodată paradă de faptul că a fost homosexual şi că, încă din adolescenţă, a suferit din acest motiv în Anglia restrictivă a anilor 50. A scris despre asta abia acum, cu câteva luni înainte de a muri. Sacks a fost campion la haltere în California, motociclist, nu a făcut sex 35 de ani, a luat-o razna cu drogurile în plină epocă hippie şi a reuşit în ultimul moment să-şi revină,  a avut prosopagnozie – nu putea recunoaşte feţele, şi un frate foarte bolnav.

A fost prieten deopotrivă cu Robin Williams (actorul) şi a gândit împreună cu Francis Crick (descoperitorul ADN-ului). L-au iubit atât de mult încât au botezat un asteroid cu numele lui.

A tratat şi vorbit cu sute de mii de pacienţi, din toate mediile sociale şi din toate ţările. “Nu am întâlnit vreun pacient de la care să nu am ceva de învăţat, sau care să nu-mi producă o senzaţie nouă sau o nouă linie de gândire. Totul, totul e un fel de aventură pentru care sunt recunoscător”.

Dar cel mai important Oliver Sacks a scris. Milioane de cuvinte: Muzicofilia, Trezirile, Migrena, Unchiul Tungsten,Văzând vocile, Un antropolog pe Marte, Halucinaţii, Omul care şi-a confundat soţia cu o pălărie şi (ultima) autobiografia Pe drum. Minunate toate, scrise pe înţelesul oricui, scrise măiastru, ghiduş, înţelept. Cum a reuşit?

“Sunt un povestitor, la bine şi la rău. Atunci când merge bine, actul de a scrie îmi dă o plăcere şi o bucurie ca nimic altceva”.

Astăzi, povestitorul a devenit poveste.

Când a aflat că moare, Oliver Sacks a scris: “Nu pot spune că nu mi-e frică. Dar sentimentul meu predominant e de recunoştinţă. Am iubit şi am fost iubit; am dat mult şi mult mi s-a dat în schimb; am citit şi am călătorit, am gândit şi am scris. Dar mai mult decât orice, am fost o fiinţă simţitoare, un animal gânditor, pe această frumoasă planetă, şi asta în sine a fost un enorm privilegiu şi o aventură”.

Cea mai stranie prietenie din viata mea

Vârvoru de Sus e un sat ca la olteni. Pârlit, da’ frumos. Nu zici că-i în câmpie pentru că e aşezat pe fundul unei râpe adânc tăiate în podişul din jurul Craiovei. E plin de păduri pe acolo şi în jurul satului am văzut iepuri, câteva căprioare şi, o singură dată, un porc mistreţ ne-a vârtejit calea. Când eram eu cârlan, nu era drum cu asfalt până în sat şi nici semnal prea puternic la telefon. Când venea furtuna de vară, curentul electric cădea întotdeauna şi stăteam până a doua zi la lumânările aprinse de mama. Când venea furtuna de iarnă, săpam cu tata tuneluri prin zăpadă ca să intrăm în curte. Nu era deloc romantic, dar tot mi-e dor de satul ăla. Şi nu pentru că mi-ar fi dor de copilărie. Să pescuiesc, să prind şopârle, să aprind un foc, să spun poveşti cu fantome am învăţat în alt sat, din altă câmpie. De Vârvor mi-e dor din cu totul alt motiv. Continue reading Cea mai stranie prietenie din viata mea