Am descoperit azi portretul ăsta superb în București. Aici am pus doar un detaliu, dar toată pictura e minunată, cu niște culori adânci, trăsături uluitor de fine și, pe deasupra, excelent restaurată.
La Roma, la Viena sau la Praga turiștii ar sta la coadă și ar plăti bani grei s-o vadă și să audă fantastica poveste a omului care a pictat-o. La noi stă discretă într-o bisericuță cochetă de pe Calea Victoriei, aproape neștiută, aproape modestă, fără indicatoare sau trâmbițe care să-ți spună că există și cât de frumoasă e.
Cam așa e și cu patriotismul adevărat în România asta a noastră: discret, aproape modest deși când îl descoperi (de multe ori din întâmplare) e frumos de-ți umple inima.
Pe de altă parte abia mai reușim să ne ferim de naționalismele agresive, de pupătorii lor mediatici, cu monumentele lor urâte, cu limba lor pocită în care contează doar cine e cel mai mare, cel mai tare, cel mai gigantic…
Și apoi mă uit la ochii ăștia pictați la 1700 de Simeon zugravu’ și încep (din nou) să cred că mai avem o șansă.
Biserica Albă de pe Calea Victoriei 110, București. Acolo e.
Astăzi a murit unul dintre eroii mei: scriitorul şi neurologul Oliver Sacks. I-am scris anul trecut, când eram în State, în speranţa unei întâlniri. Mi-a răspuns, moale şi bun, că e bolnav şi că timpul îi este tare preţios şi că dacă eu (eu Vlad) am să-i transmit ceva care merită un preţ de acest fel atunci mă aşteaptă. I-am mulţumit pentru răspuns şi i-am spus că nu, nu am. Şi nu-mi pare rău.
Sacks a intrat cu bursă la Oxford dar a şi picat de trei ori examenul preliminar de intrare. Sacks a câştigat cel mai prestigios premiu de anatomie pentru studenţii medicinişti de la Oxford, la o zi după ce primise penultima notă din an la examenul de anatomie. Spre deosebire de mulţi alţii, Sacks nu a făcut niciodată paradă de faptul că a fost homosexual şi că, încă din adolescenţă, a suferit din acest motiv în Anglia restrictivă a anilor 50. A scris despre asta abia acum, cu câteva luni înainte de a muri. Sacks a fost campion la haltere în California, motociclist, nu a făcut sex 35 de ani, a luat-o razna cu drogurile în plină epocă hippie şi a reuşit în ultimul moment să-şi revină, a avut prosopagnozie – nu putea recunoaşte feţele, şi un frate foarte bolnav.
A fost prieten deopotrivă cu Robin Williams (actorul) şi a gândit împreună cu Francis Crick (descoperitorul ADN-ului). L-au iubit atât de mult încât au botezat un asteroid cu numele lui.
A tratat şi vorbit cu sute de mii de pacienţi, din toate mediile sociale şi din toate ţările. “Nu am întâlnit vreun pacient de la care să nu am ceva de învăţat, sau care să nu-mi producă o senzaţie nouă sau o nouă linie de gândire. Totul, totul e un fel de aventură pentru care sunt recunoscător”.
Dar cel mai important Oliver Sacks a scris. Milioane de cuvinte: Muzicofilia, Trezirile, Migrena, Unchiul Tungsten,Văzând vocile, Un antropolog pe Marte, Halucinaţii, Omul care şi-a confundat soţia cu o pălărie şi (ultima) autobiografia Pe drum. Minunate toate, scrise pe înţelesul oricui, scrise măiastru, ghiduş, înţelept. Cum a reuşit?
“Sunt un povestitor, la bine şi la rău. Atunci când merge bine, actul de a scrie îmi dă o plăcere şi o bucurie ca nimic altceva”.
Astăzi, povestitorul a devenit poveste.
Când a aflat că moare, Oliver Sacks a scris: “Nu pot spune că nu mi-e frică. Dar sentimentul meu predominant e de recunoştinţă. Am iubit şi am fost iubit; am dat mult şi mult mi s-a dat în schimb; am citit şi am călătorit, am gândit şi am scris. Dar mai mult decât orice, am fost o fiinţă simţitoare, un animal gânditor, pe această frumoasă planetă, şi asta în sine a fost un enorm privilegiu şi o aventură”.
Era atât de cald că ochii arabilor sclipeau. Şi dervişul se învârtea.
Era atât de încins că sudoarea se îngroşa ca uleiul. Şi dervişul se învârtea.
Era atâta praf că obrazul pruncilor se zbârcea. Şi dervişul se învârtea.
Se învârtea de peste 30 de minute, se învârtea trăgându-ne după el, celulă după celulă, cap de femeie după cap de bărbat, se înfăşura, se rotea, se împletea, se amesteca şi…
…atunci când s-a oprit m-am trezit. Ca la 5 ani: cu ochi mari, gură căscată, dorindu-mi să mă fac şi eu, când voi fi mare, derviş.
