All posts by Vlad Mixich

Am fost intrebat daca am emigrat…

Am fost întrebat de mai mulți dacă am emigrat din România. Nu, dar sunt plecat pentru aproape un an în Statele Unite cu o bursă Fulbright/Humphrey la Facultatea de Medicină a Emory University din Atlanta. Așa se explică postările mele din ultimele săptămâni.

Ce fac aici? În primul rând voi învăța practic cum funcționează în spitalele americane mecanismele lor de îmbunătățire a calității îngrijirilor medicale, cum reușesc să crească siguranța pacientului sau să reducă frecvența efectelor adverse. Medicina americană e foarte bună la asta.

Apoi sunt foarte interesat de un nou model de plată a serviciilor medicale și a medicamentelor în care Statele Unite inovează mai mult ca alte țări: este un sistem bazat pe valoarea a ce oferă medicul/spitalul/medicamentul respectiv, nu pe cantitate.

Exemplul cel mai ușor de înțeles este legat de cancerul de prostată: majoritatea spitalelor din lume obțin rate mari de vindecare prin intervenție chirurgicală și sunt plătite în funcție de cât de mulți pacienți operează. Doar că una din cele mai frecvente complicații ale acestei operații, care altfel salvează viața bărbatului, este impotența. Aici spitalele diferă foarte mult în rezultate: unele reușesc să mențină un număr redus de astfel de complicații, dar altele nu. Cu toate acestea, la momentul plății nu contează deloc calitatea vieții pacientului după tratament (adică numărul redus de complicații). Contează în schimb cantitatea/numărul de operații – în logica sistemului medical (inclusiv cel românesc) pacientul e ca o bujie pe o linie de asamblare. Asta trebuie să se schimbe.

Din biroul pe care îl împart cu alți câțiva colegi, medici veniți ca și mine din țări unde e încă mult loc de mai bine, pot vedea sediul celui mai mare institut de sănătate publică din lume (CDC – locul unde s-a găsit ac de cojocul virusului Ebola sau Zika sau de unde a pornit campania globală de vaccinare care a eradicat poliomielita). E impresionant cum impresionant e și ultra-modernul spital universitar în care am treabă aproape zilnic.

Și da, sigur că mi-ar plăcea să lucrez în astfel de locuri. Dar apoi imediat îmi amintesc de acasă și de cât de multă treabă mai avem, și de cât de mulți oameni mai putem ajuta și câte lupte bune mai avem de purtat. Și atunci mi se încălzește inima și îmi doresc din nou ca, peste un an, să mă întorc acasă. Sper doar să mai am la ce mă întoarce.

Până atunci însă voi mai bântui prin Europa și (mai rar) prin România. Ultima oară când ne putem vedea pe viu în 2018 e pe 12 octombrie la conferința DoR “Power of Storytelling” – nu cred că mai au locuri dar puteți încerca aici https://www.thepowerofstorytelling.org/registration/  Vor veni câțiva oameni foarte tari acolo (pentru mine punctul forte e Anna Rosling, co-autoare cu Hans Rosling a ‘Factfulness‘) și ne putem întâlni și noi. Ca să ne dăm unii altora idei noi, zâmbete și (cel mai important) energie să continuăm.

* PS. Ca să nu mai pățesc ca ultima oară când am fost plecat mai mult timp din România, subliniez că această bursă nu e finanțată de soroș ci de guvernul american și că nici nu am ochii albaștri cum unii câh-indivizi acoperiți au încercat să inducă în trecut.

Pilot de robot si secretul despre care au inceput sa vorbeasca si chirurgii romani

Eram în matinalul de la Digi FM și povesteam despre chirurgia robotică când Cătălin Striblea a avut o idee bună: “Hai să-i întrebăm pe ascultători dacă ar fi să aleagă între a fi operați de un chirurg-om sau de un chirurg-robot, pe cine ar alege?” Continue reading Pilot de robot si secretul despre care au inceput sa vorbeasca si chirurgii romani

Sora Maria si gazele lacrimogene

Vreau să vă prezint un membru al “grupurilor organizate extremiste care atacă ordinea constituțională” (citatul este din domnul L. Dragnea): doamna din dreapta este mătușa mea bună. Noi îi spunem în familie Genuța, dar ea fiind călugăriță se numește sora Maria. Are 81 de ani și, cu câteva luni în urmă, a avut și o problemă serioasă de sănătate.
 
Reporterul de la Republica a văzut-o, împreună cu prietena ei, stând în fața tunului cu apă cu care Jandarmeria trăgea pe 10 august și a vorbit cu ele (aici https://republica.ro/doua-femei-fragile-aseara-in-fata-tunului-cu-apa-infruntand-puterea-bruta-sau-cand-fortele-de-ordine-devin).
 
Sora Maria (Genuța mea) a ajutat zeci de fete din familii sărace să se educe, să se ridice, să-și facă un rost în viață. Și n-a așteptat nimic în schimb: nici voturi, nici emisiuni TV laudative. De ce a făcut asta, perseverent, serios și cu discreție? Pentru o Românie mai bună.
 
De aceea a și fost acolo în piață, tot pentru o Românie mai bună. Ce nu i-a venit să creadă e că există și o parte putredă a statului român care aruncă la grămadă în popor cu gaze lacrimogene, fie că-s copii sau măicuțe de 81 de ani. Și care apoi invocă motive constituționale pentru a se justifica.
 
Nu există niciun motiv pe lume care să justifice să tragi cu gaze într-o călugăriță de 81 de ani! NICIUNUL!
—-
Sute de comentarii am primit vineri noaptea, pe 10 august, pe Facebook. Comentarii de la oamenii care au fost în Piață: toți povestesc, fără a se ascunde sub pseudonime sau conturi false, cum jandarmii au aruncat de zeci de ori cu gaze lacrimogene în mulțimea paşnică cu mult înainte de apariția incidentelor violente. De fapt se vede şi pe imaginile video.
Au dat cu gaze în mame, şi copii, şi bătrâni. De ce?

 

Grupurile de huligani demenți şi violenți puteau fi izolate şi extrase fără a face rău zecilor de mii de oameni din Piață. Aşa s-a întâmplat şi s-a putut în februarie 2017. Acum de ce s-a ales altă variantă?

Pe filmări se văd scene extrem de violente: cum sunt cei doi jandarmi aproape linşați de huliganii demenți şi scăpați apoi chiar de protestatarii paşnici.
Sau bătăia încasată de editorul coordonator Hotnews, deşi era cu legitimația de jurnalist la gât.
Sau jandarmii care au tras direct în picioarele unei femei care nu-i amenința cu nimic.
Sau jandarmul care a aruncat o ploaie de lovituri peste un om paşnic.
Sau picioare însângerate cu găuri de carne macră în urma proiectilelor trase de jandarmi în plină mulțime.
Zeci de scene de violență scăpată de sub control într-o capitală UE pentru că Jandarmeria nu şi-a făcut datoria.

Căci datoria jandarmilor NU este să-i apere pe puternicii zilei de propriul popor. Ci să se asigure că oamenii paşnici îşi pot exercita drepturile fără să fie împiedicați de o minoritate violentă.

Şi ieri, la o mie de oameni violenți, au fost zeci şi zeci şi zeci de mii de români gazați şi loviți pentru că şi-au exercitat dreptul câştigat prin sânge cu 30 de ani în urmă.

Dreptul la a ne ține fruntea sus şi liberi!

Colegii jurnalişti care au fost în trecut la protestele din Ucraina, din Turcia, din Egipt, ştiu că jandarmeria nu efectuează niciodată astfel de intervenții în forță fără ordin direct de la cel mai înalt nivel guvernamental. Dacă ordinul a fost dat din prostie sau ticăloşie, e un detaliu irelevant.

Ce contează este că pe 10 august, din loviturile jandarmilor s-a născut povestea unei noi generații de români care-şi iubesc țara până la sacrificiul personal. O generație care o continuă pe cea de la 1989. Şi pe cea de la 1918. Şi pe cea de la 1848.

E a patra oară în istoria țării noastre când români sunt loviți şi răniți nu pentru mai multă pâine în burtă. Ci pentru o idee, pentru un ideal.

Şi asta e ceva ce nimeni, niciodată, nu ne mai poate lua.

Fotografia care arata adevarul despre Campionatul Mondial de Fotbal din Rusia

Nu…
… nu imaginea cu Macron, președintele francez, pozând jupiterian din tribune la golurile din teren;
… nici cea cu Kolinda, președinta croată, plângând de mândrie deși echipa ei a pierdut;
… nici chiar imaginea cu Putin, singurul apărat de o umbrelă slugarnică în timp ce oaspeții săi sunt făcuți ciuciulete de ploaie.

Nu acestea sunt imaginile cele mai grăitoare ale Mondialului de fotbal.

Ci aceste 5 secunde foarte scurte în care două lumi, o Doamne cât de diferite, se întâlnesc și se salută silit în fața a miliarde de spectatori:
– de-o parte adolescentul miliardar Mbappe, foarte talentat dar, până la urmă, un sportiv care învârte iscusit o minge spre bucuria mulțimilor;
– de cealaltă parte o femeie anonimă, membră a unui grup protestatar până la nebunie (Pussy Riot), care riscă cam tot pentru a solicita eliberarea protestatarilor din închisorile lui Putin și libertate spre binele acelorași mulțimi.

5 secunde foarte scurte pe care doar dictatorii, dizidenții și poeții le pot cu adevărat cuprinde.

foto: AP

[detalii în engleză despre incidentul din timpul finalei aici https://www.nytimes.com/aponline/2018/07/15/world/europe/ap-soc-wcup-pussy-riot-protest.html]

Finala Mondialului si o poveste cu croati, francezi si romani

Aveam 15 ani când, împreună cu o echipă de cercetași, am ajuns într-un sat din estul Croației la doar 20 km de granița cu Serbia. Războiul se terminase de doar câteva luni: în fâneața unde ne-am pus corturile, pe jos era plin de cartușe și pe uliță treceau zilnic mașini ale Națiunilor Unite sau tancuri fără niciun însemn.

Continue reading Finala Mondialului si o poveste cu croati, francezi si romani

Doua fotografii din acelasi punct dar cu jumatate de secol intre ele – Dambovita in Bucuresti

Două fotografii făcute exact din același punct dar la o distanță de aproape jumătate de secol una de alta (47 de ani): Dâmbovița de pe podul din Piața Operei cum privești spre Izvor.
 
Care vă place mai mult? Vi se pare că timpul a trecut cu folos frumos peste cum arată Dâmbovița bucureșteană?
 

Continue reading Doua fotografii din acelasi punct dar cu jumatate de secol intre ele – Dambovita in Bucuresti

O poveste pentru cei care cred in conspiratii medicale

O poveste scurtă pentru toți cei care cred în conspirații medicale.

Nenea din imagine e un finlandez și e primul om care a reușit să izoleze interferonul transformându-l astfel într-unul din puținele medicamente utile în tratarea unor forme de cancer, în scleroza multiplă sau în alte boli virale. Metoda era atât de complexă încât practic în anii ’60 – ’70 laboratorul său furniza interferon pentru toate spitalele și centrele medicale din lume.

Cu toate astea, finlandezul a refuzat să-și patenteze metoda și să ajungă astfel miliardar în dolari.

Motivele sale:

1. E nepermis ca în calea unor astfel de descoperiri să se ridice bariere financiare;

2. banii care au susținut cei 20 de ani necesari să descopere metoda de izolare a interferonului au fost din fonduri publice și ar fi fost incorect ca el să folosească rezultatele pentru a face avere.

Kari Cantell are 85 de ani și trăiește astăzi în Finlanda. Nu e sărac, dar nici trumpian. E în schimb unul din cei mai respectați oameni de știință din lume și nu doar pentru creierul său.

Probabil de aceea mulți nici n-ați auzit de el. În țara noastră nu există prea mult interes pentru impunerea și popularizarea unor astfel de modele.

Explicațiile…? Le puteți intui singuri.

Un centenar urat

Râdem, glumim, dar prin ce perioadă urâtă trece România chiar în anul centenarului:

  • cu cel mai puternic politician al orei numindu-și jumătate din popor “șobolani”,
  • cu primarul Bucureștiului silită să-și închidă contul online din cauza a mii de înjurături,
  • cu artiști acuzați pe nedrept,
  • cu victorii sportive manipulate, etc.

Urât.

Tocmai de aceea, în demența asta vă rog să citiți cele de mai jos. Sunt scrise de un medic care a văzut multe. Și să nu le uitați.

Să nu le uitați pentru că așa încep toate epocile urâte: cu oameni care se cred mai îndreptățiți decât ceilalți. Și asta e valabil pentru fiecare dintre noi, indiferent de religie, vot sau educație.

Continue reading Un centenar urat

Amin. Si abia atunci incepe

“…amin.” Apoi urmează un moment de linişte.

Aşa se încheie Tatăl Nostru. Cu linişte.

Am auzit preotul vorbind despre “erezia liniştii”.

Despre cât de inacceptabilă social e liniştea în lumea noastră.

Ştiu bine ce spune. Când eram student obişnuiam să petrec în fiecare vară o săptămână complet singur, retras undeva între două dealuri frumoase. Până şi prietenilor apropiați li se părea că e ceva ciudat.

Acolo am învățat puterea uriaşă a liniştirii în sine. Mi-e dor de ea.

Şi e atât de mult zgomot în jur și atât de multă risipire într-un nimic gălăgios. Și e așa de greu să nu te lași tras în vârtej.

Cu linişte. Aşa se încheie Tatăl nostru.

Apoi oamenii în biserică îşi zâmbesc şi îşi dăruiesc, unul altuia, Pacea.

Și e dimineața zilei de Paști.

Cea mai nepopulara parte din cea mai cunoscuta rugaciune

‘…facă-se voia Ta…’

E greu să accept asta. Că nu s-ar face voia mea, că felul și ritmul curgerii vieții mele nu-mi stă în control.

În epoca asta exagerat pozitivistă, în care într-un workshop de o zi ești învățat și cum să atingi succesul profesional maxim și rețeta unei familii fericite, nu e popular acest ‘facă-se voia Ta’. Am remarcat că oamenilor nu le place să le vorbești despre așa ceva.

Dar cu toate astea, acolo în adânc, simt că așa e. Simțim că așa e.

“Cu toate cele pe care a trebuit să le trăiesc, aș fi înnebunit dacă nu aș fi avut credință”, zicea Regele Mihai.

Nu e niciun fatalism în asta.

Dimpotrivă: e o rezervă infinită de putere această credință.

Credința că întotdeauna, indiferent de cum?, când? și în ce fel?, triada bine-cinste-frumos rezistă. Da, rezistă, pentru că uneori asta e mai important decât să învingă.

‘…facă-se voia Ta’.

Azi e Vinerea Mare.