All posts by Vlad Mixich

Sora Maria si gazele lacrimogene

Vreau să vă prezint un membru al “grupurilor organizate extremiste care atacă ordinea constituțională” (citatul este din domnul L. Dragnea): doamna din dreapta este mătușa mea bună. Noi îi spunem în familie Genuța, dar ea fiind călugăriță se numește sora Maria. Are 81 de ani și, cu câteva luni în urmă, a avut și o problemă serioasă de sănătate.
 
Reporterul de la Republica a văzut-o, împreună cu prietena ei, stând în fața tunului cu apă cu care Jandarmeria trăgea pe 10 august și a vorbit cu ele (aici https://republica.ro/doua-femei-fragile-aseara-in-fata-tunului-cu-apa-infruntand-puterea-bruta-sau-cand-fortele-de-ordine-devin).
 
Sora Maria (Genuța mea) a ajutat zeci de fete din familii sărace să se educe, să se ridice, să-și facă un rost în viață. Și n-a așteptat nimic în schimb: nici voturi, nici emisiuni TV laudative. De ce a făcut asta, perseverent, serios și cu discreție? Pentru o Românie mai bună.
 
De aceea a și fost acolo în piață, tot pentru o Românie mai bună. Ce nu i-a venit să creadă e că există și o parte putredă a statului român care aruncă la grămadă în popor cu gaze lacrimogene, fie că-s copii sau măicuțe de 81 de ani. Și care apoi invocă motive constituționale pentru a se justifica.
 
Nu există niciun motiv pe lume care să justifice să tragi cu gaze într-o călugăriță de 81 de ani! NICIUNUL!
—-
Sute de comentarii am primit vineri noaptea, pe 10 august, pe Facebook. Comentarii de la oamenii care au fost în Piață: toți povestesc, fără a se ascunde sub pseudonime sau conturi false, cum jandarmii au aruncat de zeci de ori cu gaze lacrimogene în mulțimea paşnică cu mult înainte de apariția incidentelor violente. De fapt se vede şi pe imaginile video.
Au dat cu gaze în mame, şi copii, şi bătrâni. De ce?

 

Grupurile de huligani demenți şi violenți puteau fi izolate şi extrase fără a face rău zecilor de mii de oameni din Piață. Aşa s-a întâmplat şi s-a putut în februarie 2017. Acum de ce s-a ales altă variantă?

Pe filmări se văd scene extrem de violente: cum sunt cei doi jandarmi aproape linşați de huliganii demenți şi scăpați apoi chiar de protestatarii paşnici.
Sau bătăia încasată de editorul coordonator Hotnews, deşi era cu legitimația de jurnalist la gât.
Sau jandarmii care au tras direct în picioarele unei femei care nu-i amenința cu nimic.
Sau jandarmul care a aruncat o ploaie de lovituri peste un om paşnic.
Sau picioare însângerate cu găuri de carne macră în urma proiectilelor trase de jandarmi în plină mulțime.
Zeci de scene de violență scăpată de sub control într-o capitală UE pentru că Jandarmeria nu şi-a făcut datoria.

Căci datoria jandarmilor NU este să-i apere pe puternicii zilei de propriul popor. Ci să se asigure că oamenii paşnici îşi pot exercita drepturile fără să fie împiedicați de o minoritate violentă.

Şi ieri, la o mie de oameni violenți, au fost zeci şi zeci şi zeci de mii de români gazați şi loviți pentru că şi-au exercitat dreptul câştigat prin sânge cu 30 de ani în urmă.

Dreptul la a ne ține fruntea sus şi liberi!

Colegii jurnalişti care au fost în trecut la protestele din Ucraina, din Turcia, din Egipt, ştiu că jandarmeria nu efectuează niciodată astfel de intervenții în forță fără ordin direct de la cel mai înalt nivel guvernamental. Dacă ordinul a fost dat din prostie sau ticăloşie, e un detaliu irelevant.

Ce contează este că pe 10 august, din loviturile jandarmilor s-a născut povestea unei noi generații de români care-şi iubesc țara până la sacrificiul personal. O generație care o continuă pe cea de la 1989. Şi pe cea de la 1918. Şi pe cea de la 1848.

E a patra oară în istoria țării noastre când români sunt loviți şi răniți nu pentru mai multă pâine în burtă. Ci pentru o idee, pentru un ideal.

Şi asta e ceva ce nimeni, niciodată, nu ne mai poate lua.

Fotografia care arata adevarul despre Campionatul Mondial de Fotbal din Rusia

Nu…
… nu imaginea cu Macron, președintele francez, pozând jupiterian din tribune la golurile din teren;
… nici cea cu Kolinda, președinta croată, plângând de mândrie deși echipa ei a pierdut;
… nici chiar imaginea cu Putin, singurul apărat de o umbrelă slugarnică în timp ce oaspeții săi sunt făcuți ciuciulete de ploaie.

Nu acestea sunt imaginile cele mai grăitoare ale Mondialului de fotbal.

Ci aceste 5 secunde foarte scurte în care două lumi, o Doamne cât de diferite, se întâlnesc și se salută silit în fața a miliarde de spectatori:
– de-o parte adolescentul miliardar Mbappe, foarte talentat dar, până la urmă, un sportiv care învârte iscusit o minge spre bucuria mulțimilor;
– de cealaltă parte o femeie anonimă, membră a unui grup protestatar până la nebunie (Pussy Riot), care riscă cam tot pentru a solicita eliberarea protestatarilor din închisorile lui Putin și libertate spre binele acelorași mulțimi.

5 secunde foarte scurte pe care doar dictatorii, dizidenții și poeții le pot cu adevărat cuprinde.

foto: AP

[detalii în engleză despre incidentul din timpul finalei aici https://www.nytimes.com/aponline/2018/07/15/world/europe/ap-soc-wcup-pussy-riot-protest.html]

Finala Mondialului si o poveste cu croati, francezi si romani

Aveam 15 ani când, împreună cu o echipă de cercetași, am ajuns într-un sat din estul Croației la doar 20 km de granița cu Serbia. Războiul se terminase de doar câteva luni: în fâneața unde ne-am pus corturile, pe jos era plin de cartușe și pe uliță treceau zilnic mașini ale Națiunilor Unite sau tancuri fără niciun însemn.

Continue reading Finala Mondialului si o poveste cu croati, francezi si romani

Doua fotografii din acelasi punct dar cu jumatate de secol intre ele – Dambovita in Bucuresti

Două fotografii făcute exact din același punct dar la o distanță de aproape jumătate de secol una de alta (47 de ani): Dâmbovița de pe podul din Piața Operei cum privești spre Izvor.
 
Care vă place mai mult? Vi se pare că timpul a trecut cu folos frumos peste cum arată Dâmbovița bucureșteană?
 

Continue reading Doua fotografii din acelasi punct dar cu jumatate de secol intre ele – Dambovita in Bucuresti

O poveste pentru cei care cred in conspiratii medicale

O poveste scurtă pentru toți cei care cred în conspirații medicale.

Nenea din imagine e un finlandez și e primul om care a reușit să izoleze interferonul transformându-l astfel într-unul din puținele medicamente utile în tratarea unor forme de cancer, în scleroza multiplă sau în alte boli virale. Metoda era atât de complexă încât practic în anii ’60 – ’70 laboratorul său furniza interferon pentru toate spitalele și centrele medicale din lume.

Cu toate astea, finlandezul a refuzat să-și patenteze metoda și să ajungă astfel miliardar în dolari.

Motivele sale:

1. E nepermis ca în calea unor astfel de descoperiri să se ridice bariere financiare;

2. banii care au susținut cei 20 de ani necesari să descopere metoda de izolare a interferonului au fost din fonduri publice și ar fi fost incorect ca el să folosească rezultatele pentru a face avere.

Kari Cantell are 85 de ani și trăiește astăzi în Finlanda. Nu e sărac, dar nici trumpian. E în schimb unul din cei mai respectați oameni de știință din lume și nu doar pentru creierul său.

Probabil de aceea mulți nici n-ați auzit de el. În țara noastră nu există prea mult interes pentru impunerea și popularizarea unor astfel de modele.

Explicațiile…? Le puteți intui singuri.

Un centenar urat

Râdem, glumim, dar prin ce perioadă urâtă trece România chiar în anul centenarului:

  • cu cel mai puternic politician al orei numindu-și jumătate din popor “șobolani”,
  • cu primarul Bucureștiului silită să-și închidă contul online din cauza a mii de înjurături,
  • cu artiști acuzați pe nedrept,
  • cu victorii sportive manipulate, etc.

Urât.

Tocmai de aceea, în demența asta vă rog să citiți cele de mai jos. Sunt scrise de un medic care a văzut multe. Și să nu le uitați.

Să nu le uitați pentru că așa încep toate epocile urâte: cu oameni care se cred mai îndreptățiți decât ceilalți. Și asta e valabil pentru fiecare dintre noi, indiferent de religie, vot sau educație.

Continue reading Un centenar urat

Amin. Si abia atunci incepe

“…amin.” Apoi urmează un moment de linişte.

Aşa se încheie Tatăl Nostru. Cu linişte.

Am auzit preotul vorbind despre “erezia liniştii”.

Despre cât de inacceptabilă social e liniştea în lumea noastră.

Ştiu bine ce spune. Când eram student obişnuiam să petrec în fiecare vară o săptămână complet singur, retras undeva între două dealuri frumoase. Până şi prietenilor apropiați li se părea că e ceva ciudat.

Acolo am învățat puterea uriaşă a liniştirii în sine. Mi-e dor de ea.

Şi e atât de mult zgomot în jur și atât de multă risipire într-un nimic gălăgios. Și e așa de greu să nu te lași tras în vârtej.

Cu linişte. Aşa se încheie Tatăl nostru.

Apoi oamenii în biserică îşi zâmbesc şi îşi dăruiesc, unul altuia, Pacea.

Și e dimineața zilei de Paști.

Cea mai nepopulara parte din cea mai cunoscuta rugaciune

‘…facă-se voia Ta…’

E greu să accept asta. Că nu s-ar face voia mea, că felul și ritmul curgerii vieții mele nu-mi stă în control.

În epoca asta exagerat pozitivistă, în care într-un workshop de o zi ești învățat și cum să atingi succesul profesional maxim și rețeta unei familii fericite, nu e popular acest ‘facă-se voia Ta’. Am remarcat că oamenilor nu le place să le vorbești despre așa ceva.

Dar cu toate astea, acolo în adânc, simt că așa e. Simțim că așa e.

“Cu toate cele pe care a trebuit să le trăiesc, aș fi înnebunit dacă nu aș fi avut credință”, zicea Regele Mihai.

Nu e niciun fatalism în asta.

Dimpotrivă: e o rezervă infinită de putere această credință.

Credința că întotdeauna, indiferent de cum?, când? și în ce fel?, triada bine-cinste-frumos rezistă. Da, rezistă, pentru că uneori asta e mai important decât să învingă.

‘…facă-se voia Ta’.

Azi e Vinerea Mare.

Fragil

…”precum în cer așa și pe pământ”…

M-a mirat întotdeauna cum mii și mii de oameni – mai educați sau mai puțin, tineri sau bătrâni, bogați sau tare săraci – se adună duminica prin biserici.

De ce vin acolo?

Dincolo de grosimea credinței fiecăruia dintre noi, dincolo de clasicele discuții despre religie/superstiții/etc, totuși de ce vin acolo?

Din fragilitate. Așa cred eu.

Sunt foarte foarte rari oamenii care nu au temeri sau frici în fața morții. Ce ne așteaptă după: non-existența, ceva mai bun, mai rău, ce? E întrebarea la care știința nu a dat încă un răspuns inviolabil și, până ce o va face, oamenii vor veni duminicile la biserică.

Dar această fragilitate a noastră, paradoxal, e una care aspiră. Nu e axată strict pe supraviețuire, ci aspiră întotdeauna la mai bine, la mai frumos, la mai bun: “precum în CER, așa și pe pământ”.

Nu știm de unde vine această aspirație: e condiționată genetic, a fost pusă în noi, are vreun rost? În unii moare, dar cert e că atunci când există poate descătușa energii uluitoare.

E ceva înduioșător și în același timp curajos într-un fluture care se simte vultur spre soare.

Precum si noi iertam gresitilor nostri

E un fragment căruia nu i-am dat niciodată prea multă atenție. Până în acest an. Și e greu. E atât de greu să faci asta, atât de împotriva instinctelor noastre, încât evanghelistul știe că trebuie să ne promită ceva în schimb ca (măcar) să încercăm:

“Și ne iartă NOUĂ greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”.

Încrederea este fundația.

În lipsa ei, oamenii sunt doar adunături, haite stăpânite prin frică care se luptă între ele pentru resurse.

În prezența ei, oamenii reușesc minuni pentru că încrederea îi ține împreună.

E unul din motivele pentru care de decenii bune premiile Nobel în științele vieții nu prea se mai dau unor figuri singulare/profetice, ci unor grupuri care au făcut cercetare împreună pentru că fără acest împreună nu au mari șanse.

Să ai încredere în cineva te și vulnerabilizează. Te expune. Mult. Și atunci când un aproape abuzează de această vulnerabilitate, lovește mult mai mult decât o persoană: lovește în potențialitatea acelei lumi în care oamenii reușesc, împreună, minuni.

“…precum și noi iertăm greșiților noștri…” – nu e până la urmă un act altruist. Ci înseamnă să-ți acorzi din nou, ție însuți, șansa la o lume făcută și din altceva decât din haite. Sau cel puțin șansa de a spera la o astfel de lume.

Dar, fie că ești creștin sau nu, e atât de greu.