All posts by Vlad Mixich

Pentru creier

Despre adevarata mandrie de a fi roman

4 Comments

SirianJamie e un pălărier simpatic din Philadelphia, născut într-o familie de sirieni ortodocşi. Când a auzit de unde vin mi-a spus imediat, pronunţând corect, următoarele cuvinte: “La Mulţi Ani”, “Mămăligă”, “Sărutmâna”.

Pălărierul sirian din Philadelphia nu a vizitat niciodată România, dar a crescut într-un orăşel american a cărui unică biserică ortodoxă era construită de o comunitate consistentă de români. De fiecare Paşte, copilul sirian Jamie, imigrant de primă generaţie, era chemat de români la casele lor, hrănit din plin, alintat, respectat. Astăzi românii sunt pentru el, mi-a spus-o pe româneşte şi engleză, “very… de treaba… guys”.

Din programul electoral al unui candidat important la prezidenţiale: “Construind o Românie Puternică, îi vom face şi pe români să fie mândri de ţara lor”.

Băi candidatule, noi suntem deja mândri de ţara noastră. Problema e că lepre lipsite de scrupule ca voi sunt cei care o conduc.

* Călătoresc în Statele Unite ca bursier al Fundației Eisenhower, alături de alți 20 de oameni extraordinari despre care puteți afla mai multe aici.  

Pentru suflet

Secretul unor jurnalisti

2 Comments

Să vă spun un secret despre acei jurnalişti care nu sunt plătiţi cu 4000, 7000 sau mai multe mii de Euro/lună ca să înjure toată ziua un partid sau altul.

Despre acei jurnalişti care sunt ameninţaţi telefonic sau direct de puternicii zilei doar pentru că şi-au făcut meseria.

Despre acei jurnalişti care mai cred că Bob Woodward e un model replicabil şi care preferă să spună adevăruri incomode chiar dacă ele nu confirmă părerile majorităţii.

Despre acei jurnalişti care fac toate astea fără să urmărească celebritatea. Doar din pasiune şi pentru că au fost învăţati de mici că “Să nu furi” şi “Să nu minţi” nu sunt opţionale. Sunt legi vechi şi sfinte.

Continue reading Secretul unor jurnalisti →

Pentru suflet

Colectionarii de amintiri

Leave a comment

Strâng amintiri. Pentru zilele în care picioarele îmi vor fi prea bătrâne. Şi sunt puţine amintirile care mă fac instantaneu fericit.

Ziua senină în care am schiat cu un prieten pe o pârtie la 3000 de metri.

Violonistul care cânta ascuns pe o stradă din Florenţa.

Familia care-şi scosese instrumentele în faţa casei lor din New Orleans ca să exerseze.

Cred că azi am mai găsit o minune. Când voi fi bătrân voi închide ochii amintindu-mi despre siluetele barcagiilor de pe lacul Inle din Myanmar.

Şi va fi bine.

Şi mai ştiu că nu sunt singurul care colecţionează amintiri. Suntem mulţi. Mulţi. Nu vom salva omenirea, dar cu puţin noroc ne vom salva pe noi înşine.

Lacul Inle din Myanmar
Lacul Inle din Myanmar
Pentru suflet

Barcagiul

Leave a comment

A venit seara pe râul Mekong şi barcagiul trage la mal aşa cum au făcut-o şi oasele tatălui şi bunicului lui, aşa cum vor face şi seminţele copiilor lui.

A ajuns omul pe lună, a vindecat boli aspre, a înghesuit lumea întreagă într-un mic ecran, dar când îi vine apusul întotdeauna va avea nevoie de un barcagiu care să-l treacă apa cea mare.

În linişte. În tăcere. Fără temeri. Aşa cum curge Mekongul.

Mekong

Pentru ochi

Dervisul

1 Comment

Era atât de cald că ochii arabilor sclipeau. Şi dervişul se învârtea.

Era atât de încins că sudoarea se îngroşa ca uleiul. Şi dervişul se învârtea.

Era atâta praf că obrazul pruncilor se zbârcea. Şi dervişul se învârtea.

Se învârtea de peste 30 de minute, se învârtea trăgându-ne după el, celulă după celulă, cap de femeie după cap de bărbat, se înfăşura, se rotea, se împletea, se amesteca şi…

…atunci când s-a oprit m-am trezit. Ca la 5 ani: cu ochi mari, gură căscată, dorindu-mi să mă fac şi eu, când voi fi mare, derviş.

Pentru suflet

Barul in care m-a bagat nenea Agassi

3 Comments

Dacă nu auzeam că JR Moehringer e scriitorul din umbră al “autobiografiei” lui Agassi, cu siguranţă nu aş fi început să citesc o altă carte de amintiri. Degeaba a câştigat Moehringer un Pulitzer pentru reportaj, că nu ar fi primul premiant care e bun într-un sprint jurnalistic, dar gâfâie la maraton. “The Tender Bar” (Dulcele Bar – tradus în română) are şi peste 500 de pagini şi, vorba unui prieten mai înţelept şi cultivat decât mine, în epoca noastră merită să mai citeşti o carte de 500 de pagini doar dacă e strict legată de specialitatea ta sau dacă îţi răspunde la una dintre marile întrebări  care ne bântuie când şi când viaţa.

Aşa că să trăieşti nene Agassi. Dacă nu-ţi plăcea ţie de Moehringer (Agassi a citit şi el Dulcele Bar) e mai mult ca sigur că nu ajungeam să-l citesc. Nu m-am omorât niciodată după stilul tău de a juca tenis, nene Agassi, dar ai nişte gusturi literare pe cinste. A trecut multă vreme de când nu am mai citit cu aşa plăcere o carte care nu are vreo legătură cu interesele mele profesionale. E un deliciu Moehringer. Câteva mostre:

– Îmi dai voie să-ţi spun ceva? a întrebat preotul. Ştii de ce i-a inventat Dumnezeu pe scriitori? Pentru că îi plac poveştile bune. Şi nu dă doi bani pe cuvinte. Cuvintele sunt acoperământul pe care l-am pus între El şi sinele nostru adânc. Încearcă să nu te gândeşti la cuvinte. Nu te strădui să faci propoziţia perfectă. Nu există aşa ceva. Scrisul e intuiţie. Fiecare propoziţie e intuiţie cultivată, a cititorului şi a ta în aceeaşi măsură.

sau

Un bărbat într-un costum şucar de bumbac indian a spus că dragostea e ca orice altă intoxicaţie. – Orice clipă de euforie e urmată de depresie. Îţi dai seama cât de beat ai fost după cât de rău îţi e a doua zi. Aşa e şi cu iubirea. Orice orgasm îţi iese pe nas.

Curge “Dulcele Bar” ăsta ca unul dintre cele mai dulci cocktail-uri posibile. Şi miroase atât de bine. Aţi mai auzit de o carte care să miroasă bine (nu, nu mă refer la mirosul fizic al hârtiei)? N-o să mă apuc să povestesc despre ce-i vorba. Pur şi simplu am mers pe mâna lui nea Agassi. Mână de campion.

 

Pentru urechi

Triburi in Romania

1 Comment

Undeva în Bucureşti, pe Brezoianu colţ cu Lipscani, sunt câteva terase întotdeauna pline de oameni bine educaţi, artişti, economişti, unde se folosesc mai multe limbi străine şi laptopuri decât în multe alte părţi. Chiar peste drum, pe băncile din jurul Memorialului Holocaustului, o ard în fiecare seară în jurul unei beri la PET fetele şi băieţii din cartier. Două lumi atât de apropiate în spaţiu şi ca vârstă şi care, totuşi, nu se intersectează mai deloc.

Dar şi unii, şi ceilalţi, ar avea foarte multe de câştigat dintr-o astfel de întâlnire.