Dacă nu auzeam că JR Moehringer e scriitorul din umbră al “autobiografiei” lui Agassi, cu siguranţă nu aş fi început să citesc o altă carte de amintiri. Degeaba a câştigat Moehringer un Pulitzer pentru reportaj, că nu ar fi primul premiant care e bun într-un sprint jurnalistic, dar gâfâie la maraton. “The Tender Bar” (Dulcele Bar – tradus în română) are şi peste 500 de pagini şi, vorba unui prieten mai înţelept şi cultivat decât mine, în epoca noastră merită să mai citeşti o carte de 500 de pagini doar dacă e strict legată de specialitatea ta sau dacă îţi răspunde la una dintre marile întrebări care ne bântuie când şi când viaţa.
Aşa că să trăieşti nene Agassi. Dacă nu-ţi plăcea ţie de Moehringer (Agassi a citit şi el Dulcele Bar) e mai mult ca sigur că nu ajungeam să-l citesc. Nu m-am omorât niciodată după stilul tău de a juca tenis, nene Agassi, dar ai nişte gusturi literare pe cinste. A trecut multă vreme de când nu am mai citit cu aşa plăcere o carte care nu are vreo legătură cu interesele mele profesionale. E un deliciu Moehringer. Câteva mostre:
– Îmi dai voie să-ţi spun ceva? a întrebat preotul. Ştii de ce i-a inventat Dumnezeu pe scriitori? Pentru că îi plac poveştile bune. Şi nu dă doi bani pe cuvinte. Cuvintele sunt acoperământul pe care l-am pus între El şi sinele nostru adânc. Încearcă să nu te gândeşti la cuvinte. Nu te strădui să faci propoziţia perfectă. Nu există aşa ceva. Scrisul e intuiţie. Fiecare propoziţie e intuiţie cultivată, a cititorului şi a ta în aceeaşi măsură.
sau
Un bărbat într-un costum şucar de bumbac indian a spus că dragostea e ca orice altă intoxicaţie. – Orice clipă de euforie e urmată de depresie. Îţi dai seama cât de beat ai fost după cât de rău îţi e a doua zi. Aşa e şi cu iubirea. Orice orgasm îţi iese pe nas.
Curge “Dulcele Bar” ăsta ca unul dintre cele mai dulci cocktail-uri posibile. Şi miroase atât de bine. Aţi mai auzit de o carte care să miroasă bine (nu, nu mă refer la mirosul fizic al hârtiei)? N-o să mă apuc să povestesc despre ce-i vorba. Pur şi simplu am mers pe mâna lui nea Agassi. Mână de campion.
E o blasfemie sa spui ca nu te-ai omorit dupa stiul de a juca tenis al lui Agassi? 🙂 Ce puteai sa-ti doresti mai mult de la acel tenis? Viteza, inteligenta, anduranta, spontaneitate.
Mie mi s-a parut unul dintre cele mai incantatoare stiluri de tenis!
Mie întotdeauna mi-a plăcut când juca cu Pete Sampras. Mi se părea că jucau două jumătăți ale aceluiași om. Agassi era mereu mai agresiv, instinctual, pasional, chiar plângea câteodată când câștiga sau pierdea, în timp ce Sampras mi se părea mereu foarte calculat, de parcă terenul de tenis era o hartă de atac desfășurată larg în mintea lui și studiată bine înainte de a lovi.
În ceea ce privește “The Tender Bar”, sinceră sa fiu nu credeam că Agassi și citește cărți. Dacă nu-i plăcea lui Vlad Mixich această carte, si dacă nu ne spunea și nouă de ea, e mai mult ca sigur că nu ajungeam să încep să o citesc.
Așa că să trăiești, nene Mixich!