All posts by Vlad Mixich

Toti oamenii jurnalistului

Două surprize frumoase la început de an: Marius Chivu şi Cristian Ghinea scriu în acelaşi prim număr pe 2012 din Dilema Veche despre “Fanaticii“. Fiecare pomeneşte, pe lângă HotNews care mi-e cel mai aproape, şi “singurele publicaţii care mai sprijină genurile jurnalismului adevărat: Esquire România, Decât o Revistă şi fireşte Dilema.”

TOŢI OAMENII JURNALISTULUI

(de Marius Chivu, Dilema Veche)

Din cînd în cînd mă văd nevoit să constat lipsa unor genuri de pe piaţa noastră de carte. Genul non-fiction, spre exemplu, este foarte limitat la noi, iar jurnaliştii, care prin alte părţi publică lungi reportaje, anchete sau biografiile unor personalităţi istorice, politice, culturale etc., la noi lipsesc din librării sau sînt prezenţi fie cu volume de publicistică, adică interviuri sau editoriale, fie cu speculaţii pe marginea Revoluţiei. Cauzele sînt multiple, probabil cea mai importantă fiind chiar lipsa unor publicaţii unde genurile, toate genurile jurnalismului să poată fi practicate în mod regulat şi profesionist. Or, la noi, exceptînd mediul online, presa n-a oferit prea multe şanse jurnaliştilor să continue tradiţia unor reporteri precum Brunea-Fox sau Geo Bogza, pentru a da numai aceste exemple intrate în literatură. Criza, şi de audienţă, şi de credibilitate, în care se află presa românească acum se datorează, în primul rînd, propriului parcurs din ultimele două decenii: oscilant, oportunist, improvizat, superficial. Continue reading Toti oamenii jurnalistului

Un gest de un curaj istoric in online-ul romanesc

Gazeta de Sud din Craiova ia o decizie interesantă: niciun comentariu anonim pe site. Cititorii vor putea comenta la articolele de pe www.gds.ro doar dacă vor fi conectaţi la contul lor de Facebook. Nu ştiu dacă este primul ziar din România care face aşa ceva, dar dacă da e un gest de un curaj istoric în presa online românească.

Unul dintre jurnaliştii Gazetei de Sud, Anca Ungurenuş, îşi explică punctul de vedere în textul “Opinie asumată”, iar decizia editorială este detaliată mai jos:

Continue reading Un gest de un curaj istoric in online-ul romanesc

Sunt zile in care Bucurestiul nu mai e o capitala periferica

Trei jurnalişti de Pulitzer în ultimele trei zile: Anne Applebaum, Alex Tizon şi Jacqui Banaszynski (daca vreţi să aflaţi cine sunt click pe nume, dacă vreţi să le citiţi textele google it). Fiecare întâlnire a fost specială în felul ei, unele au fost mai miezoase spre deosebire de altele, toate deschise oricui şi apărute din munca oamenilor de la Decât O Revistă şi de la Institutul Cultural Român. Am remarcat un singur lucru trist. Continue reading Sunt zile in care Bucurestiul nu mai e o capitala periferica

Rusinea sportului american

E ziua în care capitala Texasului, Austin, se închide. E ziua în care prin downtown bate vântul, dar în inima campusului curge un uriaş râu portocaliu. O sută de mii de oameni îmbrăcaţi în tricourile Longhorns mişună în jurul stadionului uriaş care este casa echipei de fotbal american a Universităţii Texas. Nu joacă în liga profesionistă de fotbal, ci în campionatul colegiilor. Dar în State, “college football” e mai important decât orice ligă profesionistă. Nu am priceput de ce (cum nu pricepeam nici regulile jocului) până ce nu am fost la un meci al Longhorns. Totul e un show perfect în jurul căruia se împletesc familii, tone de bani, evenimente sociale şi drame.  Continue reading Rusinea sportului american

Lacrimi pe o plantatie sau ce le lipseste tiganilor romani

I-a luat mâinile grase şi arămii între palmele lui albe şi i-a spus: „Mi-e ruşine. Mi-e ruşine de ce au făcut strămoşii mei.” Sarah l-a privit liniştită pe bărbatul american în ai cărui ochi albaştri sclipea un început de lacrimă: „Ştiu. Şi nu eşti primul care-mi spune asta.” Străbunicii Sarei, o negresă de peste 50 de ani, au fost sclavi pe uriaşa plantaţie Boone Hall din South Carolina, în acelaşi loc unde femeia lucrează astăzi. Continue reading Lacrimi pe o plantatie sau ce le lipseste tiganilor romani

Nu ma calca in picioare (in Washington)

Noaptea trecută au fost 5 grade în Washington şi Steve, care lucrează la Friendship Place, a început să plângă ca un copil în timp ce ne spunea povestea unui homeless de care s-a ocupat anul trecut. Bărbatul dormea în stradă de 8 ani şi toţi atâţia ani a stat pe lista de aşteptare pentru a primi o casă de la stat. Când în sfârşit i-a venit rândul, era internat în spital pentru câteva săptămâni. Grav bolnav. După ce s-a însănătoşit, a luat actele şi a mers la primărie. Deadline-ul expirase însă şi bărbatul şi-a pierdut locul. Birocraţia a fost intransigentă şi l-a trimis înapoi în stradă. După câteva săptămâni a murit. “Ce ţară e asta în care îi lăsăm pe oameni să moară din motive birocratice?”, a întrebat Steve plângând.  Continue reading Nu ma calca in picioare (in Washington)

In Washington: arhitectura ca ser al adevarului

“Ce trebuie să facă trei olteni ca să se întâlnească? Câştigă fiecare o bursă la Washington.” Aşa mi-a spus râzând o dragă prietenă. Deşi sună a banc e adevărat. Am ajuns la Washington acum câteva zile unde erau deja unul dintre cei mai buni prieteni ai mei şi o fostă colegă de gimnaziu pe care nu am mai văzut-o de aproape 20 de ani. Cu toţii suntem în DC cu burse diferite, în aceeaşi perioadă. Such a small world. Ei cu un program finanţat prin Departamentul de Stat. Eu ca bursier al programului German Marshall Fund care mă va purta timp de o lună în 5 oraşe americane. Aici voi spune povestea unei experienţe care se anunţă a fi unică. Continue reading In Washington: arhitectura ca ser al adevarului

Jurnalul unui pantofar in Himalaya

În jargonul oamenilor de munte, pantofarii sunt acei orăşeni care merg pe munte o dată pe an, doar pe drumuri cu lăţimi confortabile şi care nu au habar la ce e bun un tricou „power-dry” sau cum se poartă parazăpezile.

Eu sunt un astfel de pantofar. Dar niciunul dintre ceilalţi 14 participanţi la expediţia noastră în Himalaya nu ştia asta. Cu excepţia prietenului meu Friedrich Josef, un roşcovan deşirat cu străbunic austriac şi fire de italian, care m-a întrebat într-o zi a anului trecut dacă nu vreau să-l însoţesc în Nepal. Eram în faţa computerului, scaunul de sub mine era moale, ceaiul cu iasomie fierbinte şi trecuseră cinci ani de când urcasem ultima dată pe munte.
Friedrich Josef mi-a spus că ţinta noastră este la o altitudine de 5416 metri în masivul himalayan Annapurna: pasul Thorung La, cea mai înaltă trecătoare din lume. Am aflat că Annapurna Circuit Trek durează 12 zile şi că este considerată cea mai frumoasă tură de trekking din lume, dar că mulţi drumeţi trebuie să se întoarcă din cauza problemelor de altitudine. Am citit că la peste 4000 de metri se poate muri din cauza unui sindrom numit Acute Mountain Sickness (AMS) şi că unii occidentali care urcaseră în Thorung-La îşi descriu călătoria ca fiind „life-changing, but the day in the Pass: a hell”. Dar mai ales amintirea celor două săptămâni minunate petrecute în urmă cu 10 ani, într-o drumeţie în jurul vârfului Mont-Blanc, m-au adus astăzi aici: în avionul dintre Bahrein şi Kathmandu, capitala Nepalului.

Continue reading Jurnalul unui pantofar in Himalaya

Patru povesti miraculoase

Nu mi-a fost greu să-l înţeleg pe Andrei Ujică când a spus că documentarele de pe Discovery sunt un soi de manele. Pentru că, în 2010, am văzut câteva documentare care mi-au provocat acea stare de graţie ce apare doar după o carte foarte bună (iar 2010 a fost un an bun pentru că mi-a adus şi cel mai bun documentar pe care l-am văzut vreodată: e la finalul acestei postări).

Unele dintre ele sunt clasice, cum e White Diamond(regia lui Werner Herzog), altele sunt destul de recente. Deşi imaginea şi stilul filmării diferă, fiecare dintre minunăţiile de mai jos lovesc undeva adânc, acolo unde te doare sau unde te bucuri. Marc Anthony e omul cu care fiecare dintre noi ar vrea să semene. Doar că puţini avem curajul să o facem.

Continue reading Patru povesti miraculoase