Lacrimi pe o plantatie sau ce le lipseste tiganilor romani

I-a luat mâinile grase şi arămii între palmele lui albe şi i-a spus: „Mi-e ruşine. Mi-e ruşine de ce au făcut strămoşii mei.” Sarah l-a privit liniştită pe bărbatul american în ai cărui ochi albaştri sclipea un început de lacrimă: „Ştiu. Şi nu eşti primul care-mi spune asta.” Străbunicii Sarei, o negresă de peste 50 de ani, au fost sclavi pe uriaşa plantaţie Boone Hall din South Carolina, în acelaşi loc unde femeia lucrează astăzi.

Am fost martor la scena asta după ce prezentarea Sarei despre cultura negrilor gullah-geetche se terminase deja. Folosindu-şi vocea remarcabilă, a cântat despre stăpânul alb care ţinea sclavele tinere şi frumoase pe lângă casă, trimiţându-i pe toţi ceilalţi să doarmă în hambarele de pe plantaţiile de orez şi bumbac. A cântat despre nunţile negrilor ţinute pe ascuns în pădure de frica stăpânului care nu tolera familii de negri pe plantaţie pentru că asta îngreuna vânzarea de sclavi. A cântat despre munca grea, despre ruşine, despre tristeţe. A fost singura prezentare despre viaţa sclavilor pe care am văzut-o în cele 5 zile petrecute în Charleston, un oraş american a cărui populaţie e formată 40% din negri.

Oraşul e minunat: probabil una dintre cele mai subestimate destinaţii turistice americane pentru europeni. Vile coloniale impresionante, palmieri, case cochete vechi dar impecabil renovate şi zeci de biserici. Pe King street sunt magazine luxoase, restaurante cu stridii cât palma unui sudor, cai înhămaţi la trăsuri care gem de turişti. Unde întorci ochii mai vezi o ofertă: tur cu ghid despre viaţa glorioasă a sudului, tur cu ghid despre Războiul Civil, turul ghidat al caselor foştilor proprietari de plantaţii. Fiecare dintre aceste case are un panou pe care e înscris primul proprietar şi scurta istorie a familiei. Turiştii fotografiază, se minunează, zâmbesc şi trec mai departe. King street e frumoasă şi animată. E plină de albi. Căci într-un oraş cu 40% din populaţie neagră nu am văzut niciun negru pe King street.

Cu Sarah despre iertare

Doar dacă deschizi ochii bine, la o anumită oră, îi poţi vedea: atunci când cameristele, bucătarii şi valeţii din frumoasele hoteluri ale Charleston-ului schimbă turele. Atunci vezi grămezi de negri aşteptând în staţiile de autobuz din jurul King street. Atunci îi vezi pe urmaşii celor care au construit oraşul ăsta frumos.

Nu e nevoie să teatralizez pentru că realitatea e suficient de impresionantă. Toate aceste case frumoase prezentate în tururile ghidate sunt construite de negri: cărămăzile sunt muncite de mâinile lor, fundaţiile sunt turnate de ei, feroneriile superbe sunt lucrate de ei. Dar in Charleston nu se vorbeşte nicăieri despre asta. Dacă nu dai de Sarah sau nu citeşti o carte despre istoria sudului, poţi sta şi o lună în oraş fără să afli adevărul. Nu există niciun muzeu dedicat victimelor sclaviei (şi o, cât de multe au fost) şi singurul loc public unde se vorbeşte despre asta e prezentarea Sarei. Chiar şi ea o face romanţat, încercând să îndulcească lucrurile. De ce? Pentru că „iertarea e importantă şi furia pluteşte încă peste sufletul prietenilor mei negri”, spune femeia. „Îi întreb: cât timp veţi mai fi furioşi?”. Printre cei 50 de spectatori care au ascultat pe plantaţia Boone cântecele ei, doar doi erau negri.

Casa stapanului

De ce plantaţia nu este vizitată şi de turişti negri? Pentru că mirosul sclaviei e încă prea puternic înfipt pe aleile unde s-a filmat „The Notebook”. La intrarea în magazinul de suveniruri, în cel mai vizibil loc stă o revistă (8 dolari) numită „The un-civil war”.

Casele sclavilor

Este numele dat Războiului Civil de către americanii care consideră emanciparea negrilor şi înfrângerea confederaţiilor ca fiind una dintre tragediile care au lovit statele americane din sud. Istoria oficială spune că motivul principal al războiului civil american a fost sclavia: Nordul era împotrivă, Sudul pentru. Componenta economică a fost un element important, dar pentru partizanii denumirii „Un-civil war” economia a fost singurul motiv al conflictului. Abraham Lincoln, eliberatorul iconic al negrilor americani, a fost la rându-i un mic proprietar de sclavi (fapt real) şi imaginea lui de mare eliberator a fost croită post-factum de ideologii Nordului, stă scris în revistă.

Istoria e un tărâm înceţoşat, dar până astăzi confederaţii sunt consideraţi de către negrii americani ca fiind cei care au luptat pentru (nu împotriva) menţinerea sclaviei. În pofida nuanţelor istorice, percepţia a fost creată şi simbolurile confederaţiilor domină frumosul oraş Charleston, in mijlocul caruia stă un monument închinat soldaţilor confederaţi. In sudul Carolinei, simbolurile vorbesc mai aspru decât îndrăznesc limbile oamenilor să o facă.

Dar de ce în restaurantele de pe King street nu mănâncă mai mulţi negri? „Am două slujbe: încep la 7 dimineaţa şi termin la 7 seara. Cui să-i mai ardă de restaurant? Mai ales că pot scuti bani gătind acasă ce aş plăti în oraş”, mi-a spus o negresă într-o staţie de autobuz.

Şi mai e ceva despre King street, ce am aflat de la Georgia, o tânără de culoare foarte bine educată. „Charleston-ul a înflorit pe seama comunităţii negre. Bunicii noştri au construi toate aceste case. N-aş rezista nici 10 minute să fac ce face Sarah la plantaţia Boone. Ar fi prea mult pentru mine să vorbesc despre iertare. Noi, cei tineri, suntem frustraţi. Eu am învăţat într-o clasă predominant albă pentru că am o inteligenţă peste medie. Dar e multă presiune atunci când Georgia nu e doar Georgia, ci e reprezentanta comunităţii negre. Şi dezvoltăm resentimente pentru că am fost educaţi că nu contează culoarea, dar nu e adevărat: contează.”

Charleston - Monument in cinstea confederatiilor

46% dintre elevii Charleston-ului sunt negri. „Rasismul instituţional e un fapt aici”, mi-a spus un bărbat alb, profesor la un liceu din oraş. „Suntem un district la fel de segregat ca în anii 60”. Cele mai multe şcoli sunt monocolore, cu peste 90% dintre elevi fie albi, fie negri. În mijlocul unui cartier mixt există o astfel de şcoală, unde majoritari sunt elevii negri. Părinţii albi din vecinătate nu vor să-şi trimită odraslele la această şcoală. Aşa cresc copiii albi şi negri în Charleston, ca apa şi uleiul: alături întotdeauna, dar niciodată amestecaţi. Cuplurile inter-rasiale sunt practic inexistente, singurii creoli fiind nepoţii sclavelor frumoase pe care stăpânul alb a pus într-o zi ochii. Una dintre bisericile din Charleston este fondată de aceşti nepoţi, fiind singura din district unde merg atât negri, cât şi albi. „Duminica în Charleston e cea mai segregată zi din săptămână”, mi-a spus unul dintre membrii albi ai bisericii. La cea mai bună şcoală din Charleston, elevii negri reprezintă o şeptime din total. În redacţia celui mai mare ziar din oraş nu am văzut niciun reporter negru.

E simplu să spui: da’ mai lasă-ne dom’le cu negrii tăi. Uneori o spuneam şi eu, dar am văzut cum un american alb i-a cerut înlăcrimat iertare unei negrese, pentru nişte păcate vechi de 150 de ani… În timp ce-i priveam, lipsa de simţire pe care uneori o practic în astfel de cazuri a început să se topească. Păcate precum sclavia lasă urme grele, se transmit peste generaţii şi pun plumb între oameni care, altfel, ar fi poate prieteni. Şi atunci când astfel de păcate rămân cumva ascunse şi nerecunoscute, cum e în sudul Carolinei, oamenii încă suferă, fie ei negri, fie albi.

Şi nu pot să nu mă gândesc la ţiganii noştri. Aceeaşi sclavie în trecut, aceeaşi sărăcie în prezent, aceleaşi resentimente şi prejudecăţi de ambele părţi. Asemănările sunt izbitoare, dar doar până la un punct.

Căci milionul de ţigani români care vor fi descoperiţi în urma recensământului (dacă datele vor fi corect colectate) nu au avut încă parte de nici un Abraham Lincoln, de nici un Martin Luther King şi de nici un Barack Obama. Poate că România seamănă astăzi mult mai mult cu vechea plantaţie Boone, decât chiar frumosul Charleston.

Călătoresc în Statele Unite ca urmare a unei burse oferite de German Marshall Fund. Mai multe despre Marshall Memorial Fellowship aici.

4 thoughts on “Lacrimi pe o plantatie sau ce le lipseste tiganilor romani”

  1. Un articol plin de delicatete, care surprinde atatea nunate ale istoriei atat de ambivalente…Bravo, Vlad! Si mult succes pe perioada bursei si dupa! Maria

  2. Draga Vlad,
    Mi-a placut mult articolul tau care mi-a adus aminte de ce imi spunea o prietena romanca la numai cateva zile cand am ajuns in Japonia la studii. Ea forma un cuplu cu un tanar african si cand am inceput sa ma plang ca toata lumea se uita la mine prin tren si pe strada ea mi-a spus: “Stii, macar noi putem sa ne punem ochelari de soare, dar el saracu?”

Leave a Reply

Your email address will not be published.