Category Archives: Pentru suflet

Povesti

Jurnalul unui pantofar in Himalaya

În jargonul oamenilor de munte, pantofarii sunt acei orăşeni care merg pe munte o dată pe an, doar pe drumuri cu lăţimi confortabile şi care nu au habar la ce e bun un tricou „power-dry” sau cum se poartă parazăpezile.

Eu sunt un astfel de pantofar. Dar niciunul dintre ceilalţi 14 participanţi la expediţia noastră în Himalaya nu ştia asta. Cu excepţia prietenului meu Friedrich Josef, un roşcovan deşirat cu străbunic austriac şi fire de italian, care m-a întrebat într-o zi a anului trecut dacă nu vreau să-l însoţesc în Nepal. Eram în faţa computerului, scaunul de sub mine era moale, ceaiul cu iasomie fierbinte şi trecuseră cinci ani de când urcasem ultima dată pe munte.
Friedrich Josef mi-a spus că ţinta noastră este la o altitudine de 5416 metri în masivul himalayan Annapurna: pasul Thorung La, cea mai înaltă trecătoare din lume. Am aflat că Annapurna Circuit Trek durează 12 zile şi că este considerată cea mai frumoasă tură de trekking din lume, dar că mulţi drumeţi trebuie să se întoarcă din cauza problemelor de altitudine. Am citit că la peste 4000 de metri se poate muri din cauza unui sindrom numit Acute Mountain Sickness (AMS) şi că unii occidentali care urcaseră în Thorung-La îşi descriu călătoria ca fiind „life-changing, but the day in the Pass: a hell”. Dar mai ales amintirea celor două săptămâni minunate petrecute în urmă cu 10 ani, într-o drumeţie în jurul vârfului Mont-Blanc, m-au adus astăzi aici: în avionul dintre Bahrein şi Kathmandu, capitala Nepalului.

Continue reading Jurnalul unui pantofar in Himalaya

Patru povesti miraculoase

Nu mi-a fost greu să-l înţeleg pe Andrei Ujică când a spus că documentarele de pe Discovery sunt un soi de manele. Pentru că, în 2010, am văzut câteva documentare care mi-au provocat acea stare de graţie ce apare doar după o carte foarte bună (iar 2010 a fost un an bun pentru că mi-a adus şi cel mai bun documentar pe care l-am văzut vreodată: e la finalul acestei postări).

Unele dintre ele sunt clasice, cum e White Diamond(regia lui Werner Herzog), altele sunt destul de recente. Deşi imaginea şi stilul filmării diferă, fiecare dintre minunăţiile de mai jos lovesc undeva adânc, acolo unde te doare sau unde te bucuri. Marc Anthony e omul cu care fiecare dintre noi ar vrea să semene. Doar că puţini avem curajul să o facem.

Continue reading Patru povesti miraculoase

Acum doua decenii din Bonn au plecat toti Dumnezeii

E un oras mijlociu, are case mijlocii cu stradute mijlocii intinse paralel pe langa un rau faimos. Dar si orasul a fost odata vestit, toti Dumnezeii lumii de dincoace il vizitau si se simteau prea mari pentru el. Se simteau ca niste taietori de lemne intr-un magazin de jucarii. Dumnezeii astia erau obisnuiti sa taie si sa ciopleasca oameni adevarati, nu figurine mici din lemn neinsufletit. Dupa ce Dumnezeii au plecat si au luat cu ei toata haita de oameni ciopliti dupa chipul si asemanarea lor, in oras au ramas numai oameni mijlocii, care invart rotile unor biciclete mijlocii, intr-un oras care are doua vitrine pline cu jucarii despartite doar de coltul unei strazi. O strada greu de gasit chiar si in acest loc mijlociu. Caci asa se intampla intr-un oras din care Dumnezeii lumii de dincoace au plecat: magazinele cu jucarii nu ii au drept clienti pe copii, ci chiar pe oamenii mijlocii.

Foto 1: La Eppstein – doar pentru oameni mijlocii. E un magazin de jucarii, in Bonn, jucarii care nu se cioplesc singure ca alea din supermarket. Miros a mana de om.

Foto 2: In Bonn oamenii mijlocii cumpara trenulete. Doar la cativa pasi de Eppstein. Mananci juma’ de luna cu banii pe care-i dai pentru un vagon. Dar e vagon din ala pentru suflete, nu pentru burti.


Pe lume sunt tot felul de gaste. Alea de pe Rin mi-au spus asa…

Pe Rin: la 10 coţi de mine a trecut un stol de gâşte sălbatice. Când decolează vacarmul e de nedescris. Însă în timp ce zboară e linişte: gâtul nesfârşit şi negru vibrează, aripile se urieşesc a putere, ciocul e vârf tăios şi inelul alb de sub cap, însemn nobiliar se face. Apoi, când aterizează, gălăgia reîncepe, palavre pe luciul de apă, păsările redevin simple gâşte. La fel se întâmplă şi cu oamenii. (măi, măi…ce meditativ devin după o seară pe Rin).