Ziua in care mi-a parut rau ca nu sunt chirurg

Ziua în care am decis că nu voi fi chirurg a fost o zi însorită în nordul Europei. Ajunsesem în spitalul St Olavs din Trondheim, cel mai mare oraș universitar din Norvegia, ca stagiar în departamentul de cardiologie. Șeful departamentului, un scandinav de 50 de ani înalt cât vikingul, se întâmpla să fie în toane bune în acea zi așa că m-a trimis să asist la un bypass coronarian – cea mai frecventă intervenție chirurgicală pe cord deschis. În sala de operație am primit un loc privilegiat: stăteam cocoțat pe un scăunel, în aval de anestezist, privind peste umărul chirurgului principal.

Practic, mă holbam drept în inima pacientului.

Parcă fusesem curentat. Asta era senzația mea după ce intervenția se terminase. Și eu fusesem doar un privitor. Mă dureau mușchii de tensiune și am stat singur câteva ore să-mi revin. Era mahmureala psihică care apare după ce vezi prima oară o inimă vie de om zbătându-se sub degetele chirurgilor. Era, în același timp, fabulos și înfricoșător.

Fabuloasă era știința medicală care știa cum să atingă acel organ, mișcător și agitat ca un fluture speriat, fără să-l rănească; învățase cum să-l strunească, la nevoie chiar să-l oprească, pentru a putea să-l repare.

Înfricoșătoare era cantitatea de detașare emoțională, un soi de inconștiență de sorginte divină, necesară pentru a atinge in vivo acel organ sângeriu fără ca măcar unghia să-ți tremure. Să știi că de finețea mișcărilor tale, de precizia gestului tău în acea secundă depinde viața unui om.

Înfricoșător!

Pentru a-ți sta în putere să faci asta trebuie să ai un buton, undeva în adâncul minții, pe care să-l apeși și să devii, imediat, „nemuritor și rece”. E condiția sine qua non a chirurgului. Și în acea zi însorită din nordul Europei am început să caut în mine un astfel de buton. Nu l-am găsit.

În niciuna din cele peste 4000 de zile care au trecut de atunci nu am regretat că nu am ales să fac chirurgie. Asta până în urmă cu câteva săptămâni.

În România există câțiva roboți chirurgicali da Vinci, atât în spitale publice, cât și în spitale private. Dar n-am avut niciodată ocazia să văd unul la treabă, cu atât mai puțin să beneficiez de aceeași poziție privilegiată de care m-am bucurat acolo, departe în Norvegia.

Știam ce sunt acești roboți chirurgicali, mai ales că sunt folosiți de aproape 20 de ani. Rapiditatea cu care au evoluat (s-a ajuns deja la a patra generație de roboți) i-a transformat dintr-o poveste SF într-o alternativă chirurgicală serioasă. Așa că un spital privat din București, Ponderas Academic Hospital, a decis să cumpere doi roboți da Vinci Xi (ultima generație existentă) și, dorind ca vestea să se răspândească, ne-a chemat să-i vedem.

Chirurgul care operează cu ajutorul unui da Vinci Xi nu mai are nevoie de acea inconștiență divină care să-l protejeze în fața propriilor imperfecțiuni. Care să-l protejeze în fața fricii: că-i tremură mâna când ține bisturiul, că nu vede o porțiune de țesut tumoral care trebuie excizat, că nu poate pătrunde într-o zonă imposibil de abordat. Ziua în care am văzut prima oară pe viu un astfel de robot  și felul în care multiplică abilitățile omului care-l folosește, a fost și ziua în care am simțit prima părere de rău că nu am făcut chirurgie.

Chirurgul care operează cu ajutorul unui da Vinci Xi e un X-Men: vede tridimensional, orice tremur al mâinii îi este atenuat de robot, articulația lui este mult mai mobilă decât articulația unui om normal, își poate roti și plasa instrumentele chirurgicale sub orice unghi, oricât de imposibil ar fi acesta, poate folosi o vedere fluorescentă care-l ajută să nu rateze zone esențiale. X-Men în halat alb!

Are însă și un defect: e mai scump să operezi cu un da Vinci Xi, decât laparoscopic sau deschis. Întrebarea esențială aici: mai scump, dar merită?

Cum de câțiva ani sunt interesat evaluările comparative ale feluritelor tehnologii medicale, am știut exact unde să caut răspunsul. Canadienii au una din cele mai serioase (și severe) instituții care furnizează răspunsuri științifice la astfel de întrebări: Agenția Canadiană pentru Medicamente și Tehnologii Medicale, prescurtat CADTH.

Ei au făcut acum câțiva ani o evaluare independentă a intervențiilor chirurgicale realizate cu da Vinci, comparându-le cu cele realizate laparoscopic sau prin proceduri deschise (Ho, Tsakonas, 2011). S-au concentrat pe bolile unde da Vinci este frecvent folosit:

  • în cancerul de prostată (intervenția chirurgicală: prostatectomie);
  • în cancerul cervical (intervenția chirurgicală: histerectomie);
  • în cancerul renal (intervenția chirurgicală: nefrectomie);
  • în chirurgia cardiovasculară.

Canadienii au constatat că folosirea da Vinci duce la mai puține complicații post-operatorii pentru pacienți, la pierderi de sânge mai puține și, consecutiv, o nevoie mai scăzută de transfuzii, și la o durată de spitalizare mai redusă.

Spus mai simplu: pacienții operați cu ajutorul da Vinci sângerează mai puțin, pleacă mai repede acasă și au parte de complicații mai rar decât cei operați clasic sau prin laparoscopie.

Ca să fim mai nuanțați, depinde și cu ce/cine îl comparăm pe da Vinci.

De pildă, dacă facem comparația între da Vinci și o operație clasică deschisă, atunci probabilitatea necesității unei transfuzii a pacientului este de 5 ori mai mică când chirurgul folosește da Vinci. Dacă facem comparația cu o intervenție laparoscopică, atunci probabilitatea necesității unei transfuzii a pacientului este de 1,8 ori mai mică când chirurgul folosește da Vinci.

În cazul prostatectomiilor mai e ceva important de spus. Pentru pacient contează foarte mult nu doar să-i fie extirpat în totalitate țesutul tumoral (și aici da Vinci e din nou mai performant decât abordările clasice), dar și calitatea vieții: în acest caz vorbim despre funcția urinară și sexuală care se reiau mai rapid și sunt mai bune la pacienții operați cu ajutorul da Vinci. De menționat că în studiul citat, pacienții au fost urmăriți doar până la 12 luni de la operație.

Una peste alta, pentru pacienții cu patologiile menționate mai sus e clar mai avantajos să fie operați de un chirurg X-Men, asistat de robotul da Vinci. Dar pentru sistemul medical în ansamblu, tot merită? Nu e prea scump?

Canadienii (și britanicii ulterior) au calculat că banii dați pe un robot da Vinci devin o cheltuială eficientă, care merită, de la cel puțin 200 de operații pe an efectuate în acest fel; 150 spun britanicii, al căror studiu este mai recent (Wijburg, 2016). Concluzia: cu cât îl folosești mai mult pe da Vinci, cu atât e mai ieftin și mai eficient.

Această regulă, cu cât îl folosești mai mult cu atât e mai eficient, e importantă nu doar din punct de vedere economic. Dar despre asta voi scrie altă dată. Voi scrie tot în amintirea acelei zile din îndepărtatul Nord, când nu am găsit înlăuntrul meu butonul necesar.

Buton care astăzi, în 2018, există: îl are și știe când să-l apese orice chirurg care lucrează cu da Vinci.

*Am scris acest text în cadrul unei campanii de popularizare a primului program integrat de chirurgie minim invazivă și robotică din România, derulat de spitalul Ponderas Academic din București. Acolo funcționează și cei doi roboți chirurgicali da Vinci Xi.

5 thoughts on “Ziua in care mi-a parut rau ca nu sunt chirurg”

  1. Ce vrei sa zici cu “toane bune” ? Adică sistemul lor de sănătate se bazează la fel ca si al nostru pe ce “toane” are proful in acea zi? Btw, poate scrii un post despre experiența pe care ai avut-o: the good, the bad and in between.

  2. Da…păcat ai fi fost un chirurg excelent…Am văzut acești roboți desprinși din filme SF, acum depinde de Ponderas, unde prețurile în opinia mea, pe anumite servicii medicale sunt prohibitive de-a dreptul comparativ cu alte centre medicale , ce vor alege investitorii …operații multe la un preț decent sau în goana după profit, vor aspira la sume mari iar roboții vor decora sălile de operație…

  3. Primul pas spre automatizare .
    Este evident pentru mine ca acesti roboti permit operatii la distanta si apoi automate. Practic orice comanda umana este intai “filtrata” de robot care poate chiar sa opreasca un act gresit (de genul celebru al taierii penisului …) si sa “invete” omul sa lucreze in siguranta.
    In prima faza asta inseamna operatii pe romani de catre chirurgi din India (sau Franta/UK daca iti da mana).

    In faza finala probabil ca si aceasta meserie va fi inlocuita de roboti. Si distanta intre faze nu va fi de mai mult de 15-20 ani la cum evolueaza tehnologia. Multi chirurgi vor trebui sa se reprofileze…
    I for one welcome our robot overlords :).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *