Noaptea trecută au fost 5 grade în Washington şi Steve, care lucrează la Friendship Place, a început să plângă ca un copil în timp ce ne spunea povestea unui homeless de care s-a ocupat anul trecut. Bărbatul dormea în stradă de 8 ani şi toţi atâţia ani a stat pe lista de aşteptare pentru a primi o casă de la stat. Când în sfârşit i-a venit rândul, era internat în spital pentru câteva săptămâni. Grav bolnav. După ce s-a însănătoşit, a luat actele şi a mers la primărie. Deadline-ul expirase însă şi bărbatul şi-a pierdut locul. Birocraţia a fost intransigentă şi l-a trimis înapoi în stradă. După câteva săptămâni a murit. “Ce ţară e asta în care îi lăsăm pe oameni să moară din motive birocratice?”, a întrebat Steve plângând. Continue reading Nu ma calca in picioare (in Washington)
Category Archives: Pentru ochi
In Washington: arhitectura ca ser al adevarului
“Ce trebuie să facă trei olteni ca să se întâlnească? Câştigă fiecare o bursă la Washington.” Aşa mi-a spus râzând o dragă prietenă. Deşi sună a banc e adevărat. Am ajuns la Washington acum câteva zile unde erau deja unul dintre cei mai buni prieteni ai mei şi o fostă colegă de gimnaziu pe care nu am mai văzut-o de aproape 20 de ani. Cu toţii suntem în DC cu burse diferite, în aceeaşi perioadă. Such a small world. Ei cu un program finanţat prin Departamentul de Stat. Eu ca bursier al programului German Marshall Fund care mă va purta timp de o lună în 5 oraşe americane. Aici voi spune povestea unei experienţe care se anunţă a fi unică. Continue reading In Washington: arhitectura ca ser al adevarului
Jurnalul unui pantofar in Himalaya
În jargonul oamenilor de munte, pantofarii sunt acei orăşeni care merg pe munte o dată pe an, doar pe drumuri cu lăţimi confortabile şi care nu au habar la ce e bun un tricou „power-dry” sau cum se poartă parazăpezile.
Eu sunt un astfel de pantofar. Dar niciunul dintre ceilalţi 14 participanţi la expediţia noastră în Himalaya nu ştia asta. Cu excepţia prietenului meu Friedrich Josef, un roşcovan deşirat cu străbunic austriac şi fire de italian, care m-a întrebat într-o zi a anului trecut dacă nu vreau să-l însoţesc în Nepal. Eram în faţa computerului, scaunul de sub mine era moale, ceaiul cu iasomie fierbinte şi trecuseră cinci ani de când urcasem ultima dată pe munte.
Friedrich Josef mi-a spus că ţinta noastră este la o altitudine de 5416 metri în masivul himalayan Annapurna: pasul Thorung La, cea mai înaltă trecătoare din lume. Am aflat că Annapurna Circuit Trek durează 12 zile şi că este considerată cea mai frumoasă tură de trekking din lume, dar că mulţi drumeţi trebuie să se întoarcă din cauza problemelor de altitudine. Am citit că la peste 4000 de metri se poate muri din cauza unui sindrom numit Acute Mountain Sickness (AMS) şi că unii occidentali care urcaseră în Thorung-La îşi descriu călătoria ca fiind „life-changing, but the day in the Pass: a hell”. Dar mai ales amintirea celor două săptămâni minunate petrecute în urmă cu 10 ani, într-o drumeţie în jurul vârfului Mont-Blanc, m-au adus astăzi aici: în avionul dintre Bahrein şi Kathmandu, capitala Nepalului.
Patru povesti miraculoase
Nu mi-a fost greu să-l înţeleg pe Andrei Ujică când a spus că documentarele de pe Discovery sunt un soi de manele. Pentru că, în 2010, am văzut câteva documentare care mi-au provocat acea stare de graţie ce apare doar după o carte foarte bună (iar 2010 a fost un an bun pentru că mi-a adus şi cel mai bun documentar pe care l-am văzut vreodată: e la finalul acestei postări).
Unele dintre ele sunt clasice, cum e White Diamond(regia lui Werner Herzog), altele sunt destul de recente. Deşi imaginea şi stilul filmării diferă, fiecare dintre minunăţiile de mai jos lovesc undeva adânc, acolo unde te doare sau unde te bucuri. Marc Anthony e omul cu care fiecare dintre noi ar vrea să semene. Doar că puţini avem curajul să o facem.
Un film periculos: “Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”
Cine reuseste sa te tina intr-o sala intunecoasa 3 ore (trei!!!) privind defilari comuniste si discursurile lui Nicolae Ceausescu poate fi numit oricum, numai prost nu. E posibil ca Andrei Ujica, cel care a gandit filmul “Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”, sa fie elitist sau prea avangardist sau inadecvat pentru publicul romanesc (a fugit din tara acum 30 de ani), dar cu siguranta nu e un regizor prost. Din creierul omului s-a nascut un film demn de categoria “ori…ori”. Ori te omoara, ori te vindeca. Continue reading Un film periculos: “Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”
Secretul caligramei
Atunci când este explicată şi povestită, nu doar ochiul se bucură de arta vizuală ci şi mintea. Un tablou poate deveni o şaradă şi o sculptură, un joc de şah. Şi cine poate explica sau povesti mai bine un tablou decât un scriitor sau un filozof?
Astăzi, Michel Foucalt despre straniul si celebrul tablou al lui Rene Magritte.
“Desenul lui Magritte e la fel de simplu precum o pagină dintr-un manual de botanică: o figură şi textul care o denumeşte. Nimic nu-i mai uşor decât să recunoşti o pipă, desenată precum aceasta; nimic mai uşor decât să pronunţi “numele unei pipe” (limbajul nostru ştie prea bine cum s-o facă pentru noi). Şi atunci, ceea ce dă stranietate acestei figuri nu e “contradicţia” dintre imagine şi text. Pentru un motiv bun: nu cunoaştem contradicţii decât între două enunţuri sau în interiorul aceluiaşi enunţ. Şi văd bine că aici avem un singur enunţ şi că el nu e contradictoriu deoarece subiectul propoziţiei este un simplu demonstrativ. Să fie atunci fals deoarece “referentul” lui – o pipă foarte vizibilă – nu îl verifică? Dar cine ar îndrăzni serios să-mi spună că acel ansamblu desenat deasupra textului este o pipă? Ar trebui atunci să spunem: Doamne, toată chestia asta e o simplă prostie; acest enunţ e perfect adevărat, deoarece e evident că desenul reprezintă o pipă dar nu e el însuşi o pipă?
