Astăzi, 23 decembrie, e ziua mea favorită din an. Nu mâine, ajunul, şi nici ziua de Craciun. Bucuria îşi atinge potenţialul maxim prin aşteptarea ei, în anticiparea ei. Azi e ziua din an când mâinele arată sigur bine şi când poimâinele e cu oameni dragi. Cel mai mult mă bucur aşteptând bucuria.

Dar pentru asta trebuie să-ţi creezi spaţiu. E motivul pentru care azi nu merg la cumpărături. Şi nici nu spăl maşina sau plătesc curentul. Pe 23 decembrie îmi iau întotdeauna un capuccino bun şi mă aşez, singur, într-o cafenea.

Privesc. Privesc la toată alergătura de dincolo de fereastră. Privesc la noi. Atât de mult efort. Şi pentru ce? Doar ca „să le facem celor dragi Craciunul frumos”?

Am fost la Ateneu la concertul de Craciun. Sala plină şi programul foarte bun. Unul din fenomenele inexplicabile din viaţă e că, deşi am ascultat de sute de ori muzica din Spărgătorul de nuci, de fiecare dată când o aud din nou pe viu zâmbesc.

Dar nu asta e de mirare: ci că oamenii din orchestră, care au auzit-o de mii de ori, zâmbesc şi ei. Întotdeauna.

După ce orchestra Ateneului a terminat de zâmbit, au început să cânte „Moş Craciun cu plete dalbe…”. Şi spectatorii, în surdină, împreună cu ei. Pe scaunul din faţa mea, puţin în dreapta, o Doamnă cu părul alb strălucitor, îmbrăcată într-un pulover roşu.

Are 90 de ani Doamna şi de câteva ori prietena ei ceva mai tânără i-a frecat spatele dureros. A ascultat atentă şi Sibelius, şi baletul lui Ceaikovski. Dar la „Moş Craciun…” spatele i s-a arcuit, s-a aplecat atentă şi a împreunat mâinile. A cântat împreună cu sala. Apoi a şoptit: „Asta o să-mi lipsească cel mai mult”.

Suntem singura specie de pe Pământ care are o infinită nevoie de frumos.

Şi chiar dacă Naşterea ar fi doar o legendă, un mit, tot merită. Azi e ziua mea favorită din an.