Am scris textul urmator în ianuarie 2012 şi recitirea lui astăzi aduce un plus de luciditate şi perspectivă atât entuziaştilor “uslaşi”, cât şi deprimaţilor “băsişti”. Singura adăugire pe care aş mai face-o azi  este că sigur Crin Antonescu nu are în raniţă bagheta de povestitor al României. Argumentul l-a furnizat chiar el şi îl reproduc fără comentarii la finalul textului.

Ianuarie 2012: In epoca in care traim, rezultatul unei (r)evolutii nu este modelat doar de vigoarea protestelor din strada sau de pofta de putere a unor oportunisti inteligenti, ci mai ales de povestea care se impune ca fiind dominanta. In ultimele zile in Piata Universitatii s-au suprapus mai multe naratiuni: cea primitiva urlata la Antenele lui Voiculescu, cea idealista generata de anti-capitalisti si cea romantica, a hipsterilor furiosi pe patrie si caldaram. Pana la mitingul USL de joi, niciuna nu devenise predominanta.

Primul mare povestitor al Romaniei postdecembriste a fost Ion Iliescu, cel care vreme de un deceniu si-a inceput naratiunea cu “Nu ne vindem tara”. L-a urmat Traian Basescu, cu tepele sale ridicate impotriva coruptilor in Piata Victoriei. Astazi, putin a mai ramas din carisma pe care Basescu o emana in urma cu 8 ani, dar nu pentru ca el s-ar fi schimbat coplesitor, ci pentru ca perceptia noastra in ceea ce-l priveste a evoluat. “Carisma este cea mai evaziva dintre toate insusirile politice pentru ca ea nu exista in realitate, ci doar in perceptia noastra”, scria Dick Morris, celebrul consilier de imagine al lui Bill Clinton. Si odata cu evolutia perceptiei noastre fata de presedintele Basescu, a disparut si puterea povestii sale.

La alegerile din 2009, Traian Basescu a jucat cartea luptatorului puternic si independent, in antiteza cu marioneta Mircea Geoana. Dar adevarata masura a puterii lui Traian Basescu am perceput-o abia in 2011. De patru ori a cerut Presedintele remanierea unui guvern condus de omul sau de incredere (in mai, august, septembrie si noiembrie). Si de patru ori nu s-a intamplat nimic. Mai mult, Basescu nu a reusit nici schimbarea care-i era cea mai la indemana: reformarea propriului partid.

“Ca sa masori puterea, trebuie sa stii cat de puternice erau preferintele initiale ale unei persoane sau ale unui grup si cat de mult au fost ele schimbate de eforturile tale.”* Si cat de mult a reusit Basescu sa schimbe preferintele initiale ale propriului partid? Raspunsul l-am vazut marti seara, la investirea noului ministru de externe Cristian Diaconescu, fost important lider PSD. Raspunsul l-am vazut in salutul zambitor acordat de presedintele Romaniei unui „Piedone” imbracat in helanca de protocol si generalului cu patru stele, Gabriel Oprea.

In lipsa baghetei magice, un vrajitor devine un simplu muritor. In 2011, Traian Basescu a facut mai multe greseli majore si aparent nefortate. In iunie 2011 l-a atacat dur pe Regele Mihai. A urmat apoi un atac indreptat chiar impotriva uneia dintre creatiile bune ale guvernarii sale: procurorii DNA (atacul fiind ferm desfiintat de Cristian Ghinea si Dan Tapalaga). In sfarsit, chiar inainte de Craciun, a urmat lovitura aplicata lui Raed Arafat, al treilea erou din imaginarul nostru colectiv atacat surprinzator de catre Traian Basescu. De unde aceste izbucniri de neinteles? Sa fi innebunit Presedintele? Sa i se fi urcat puterea la cap?

De fapt, niciunul dintre apropiatii sai nu a reusit (sau nu a dorit) sa-i explice lui Traian Basescu ca bagheta vrajita, carisma lui, se transformase deja intr-o surcica. Presedintele a inteles asta abia in ultimele saptamani, odata cu manifestatiile pro Raed Arafat. Dupa prima faza a protestelor, cea autentica, a intrat in scena Dan Voiculescu, acest povestitor ratat al Romaniei care a reusit sa impuna cea mai primitiva dintre cele trei naratiuni existente in Piata Universitatii. Vedem acum in strada mitingisti de partid, revolutionari lasati fara renta de la stat si militari fosti activisti de partid.

Prin duritatea sa excesiva, discursul de marti seara a consfintit iesirea lui Traian Basescu din galeria romanilor carismatici. El a revenit in liga politica din care s-a ridicat, acolo unde adversarii sai nu mai sunt Regele Mihai sau Raed Arafat, ci Crin Antonescu si Dan Voiculescu. In prezent, cel din urma este cel mai redutabil adversar al lui Traian Basescu. Prin forta lui de a impune o poveste, fie ea si primitiva, dar puternica prin constanta ei televiziva. Iar aceasta revenire marcheaza inceputul celui mai dificil an din cariera politica a lui Traian Basescu. Si nu uitati: 2012 este anul Caragiale.

PS. Decembrie 2012. Poate deveni Crin Antonescu următorul povestitor al României? Pentru asta are nevoie de claritatea comunicării şi perseverenţă. Nu de ceea ce am reprodus mai jos, unde sunt răspunsurile consecutive ale lui Antonescu la aceeaşi întrebare: “Aţi citit şi ce conţine documentul semnat de Victor Ponta şi Traian Băsescu?”

14 decembrie: “Am idee ce conţine, dar nu spun!”

15 decembrie: “Nu am habar, am răspuns la Teleorman într-o doară că am idee, nu ştiu ce ar putea scrie acolo.”

19 decembrie: “Nefiind un text care sa ma intereseze, nu m-a facut nici macar sa-l citesc pana la capat.”

*”The Future of Power”, Joseph Nye, Harvard, 2011.