Două surprize frumoase la început de an: Marius Chivu şi Cristian Ghinea scriu în acelaşi prim număr pe 2012 din Dilema Veche despre “Fanaticii“. Fiecare pomeneşte, pe lângă HotNews care mi-e cel mai aproape, şi “singurele publicaţii care mai sprijină genurile jurnalismului adevărat: Esquire România, Decât o Revistă şi fireşte Dilema.”

TOŢI OAMENII JURNALISTULUI

(de Marius Chivu, Dilema Veche)

Din cînd în cînd mă văd nevoit să constat lipsa unor genuri de pe piaţa noastră de carte. Genul non-fiction, spre exemplu, este foarte limitat la noi, iar jurnaliştii, care prin alte părţi publică lungi reportaje, anchete sau biografiile unor personalităţi istorice, politice, culturale etc., la noi lipsesc din librării sau sînt prezenţi fie cu volume de publicistică, adică interviuri sau editoriale, fie cu speculaţii pe marginea Revoluţiei. Cauzele sînt multiple, probabil cea mai importantă fiind chiar lipsa unor publicaţii unde genurile, toate genurile jurnalismului să poată fi practicate în mod regulat şi profesionist. Or, la noi, exceptînd mediul online, presa n-a oferit prea multe şanse jurnaliştilor să continue tradiţia unor reporteri precum Brunea-Fox sau Geo Bogza, pentru a da numai aceste exemple intrate în literatură. Criza, şi de audienţă, şi de credibilitate, în care se află presa românească acum se datorează, în primul rînd, propriului parcurs din ultimele două decenii: oscilant, oportunist, improvizat, superficial.

Editura Humanitas, care pare să deţină monopol pe genul non-fiction la noi, i-a publicat însă în ultimii ani pe Iulian Comănescu, Cristian Pătrăşconiu şi Alexandru-Brăduţ Ulmanu, iar acum – în seria intitulată Premiul „Milan Kundera“, sponsorizată de scriitorul francez care a donat editurii valoarea în bani a Premiului „Ovidius“ primit anul trecut din partea USR – şi pe mai tînărul Vlad Mixich, jurnalist cu studii de medicină, distins între timp cu premii şi burse, activînd în principal pe HotNews.ro, dar şi în singurele publicaţii care mai sprijină genurile jurnalismului adevărat: Esquire, Decât O Revistă şi, fireşte, Dilema veche. Într-o scurtă introducere, Vlad Mixich motivează titlul ales pentru această galerie a celor zece „oameni cu vocaţie“ definind termenul „fanatic“, în general, conotat negativ, exclusiv prin alianţa dintre pasiune şi credinţă: „Oamenii pe care îi veţi întîlni în paginile următoare sînt uniţi prin devotamentul lor pătimaş faţă de o idee, un vis sau un proiect“. Cum mai adaugă jurnalistul, cei zece au însemnat ceva în România ultimului deceniu – fireşte, aceştia nu sînt singurii –, demersul său este cu atît mai lăudabil cu cît nu stăm prea grozav la capitolul modele, iar eroii populari de la noi sînt, aproape fără excepţie, prefabricaţi de mass-media.

„Fanaticii“ lui Vlad Mixich sînt personalităţi diferite, şi modul în care jurnalistul le conturează portretele variază de la un caz la altul, salvînd, astfel, volumul de la monotonia aceluiaşi tip de abordare. Ce rămîne constant este modul flexibil cu care Vlad Mixich se apropie, se adaptează şi îşi urmăreşte personajul, felul discret în care foloseşte şi strecoară informaţia în text, dinamica relatării, atenţia acordată detaliilor, dar, mai ales, disciplina cu care rămîne obiectiv. Se simte admiraţia pe care o are faţă de un personaj sau altul, dar portretele lui Vlad Mixich nu sînt stilizate, nu sînt emfatice, jurnalistul jucînd bine rolul umbrei care consemnează, mai de aproape sau din depărtare, fiind atent şi prezent, dar discret, fără a se pune în fason, fără a sta prea mult în cadru. O performanţă, dat fiind că, în toate cazurile, Vlad Mixich îşi însoţeşte personajele „pe teren“, uneori pe parcursul mai multor zile sau de-a lungul mai multor întîlniri. Altfel spus, calitatea acestor portrete este absenţa comentariului jurnalistului. Cum nu este intruziv, nici nu moralizează, mulţumindu-se să surprindă şi să extragă în urma acestor întîlniri şi însoţiri firea omului, felul de a fi şi de a crede în ceea ce face, lăsînd însă, de fiecare dată, lucruri nelămurite, învăluite în continuare în farmecul şi misterul personal. Asta îmi place cel mai mult la Vlad Mixich, lipsa vanităţii de a crede că poate dezvălui cu totul un personaj, oricît de mult s-ar apropia de el. De altfel, acestui bun-simţ jurnalistul îi datorează însăşi încrederea cu care personajele îl acceptă în apropierea lor şi i se confesează. Şi, cu o singură excepţie, Vlad Mixich nu le-a înşelat aşteptările.

• Citiţi continuarea articolului pe site-ul Dilemei, aici.