Acum ceva vreme am scris o povestioară despre o pasiune candidă şi uşoară, de vară, aşa cum sunt toate amintirile din copilărie. 🙂

Pe atunci începusem să recitesc pentru a treia oară consecutiv Aventurile lui Tom Sawyer. Era o carte subţire şi moale. Parcă o văd: literele mari, câte un desen pe ici pe colo (preferatul meu – cel cu Tom odihnindu-se în timp ce câţiva fraieri îi văruiau gardul), pata lipicioasă de marmeladă pe colţul paginii în care Tom se îndrăgostea.

Tom şi Becky Thatcher. Vlad şi Magdalena Grosheim.

Dimineaţa mama mă trezea la 6, cu reşoul aşezat preventiv lângă pat ca „să nu îngheţe copilul”. Îmi trăgea ştrampii pe picioare (nici la şcoală nu mergeau caloriferele), îmi dădea un lapte cald cu ceva dulce, ghiozdanul tare şi colorat în spinare şi, în 20 de minute, intram în clasa a III-a B a şcolii generale numărul 18 din Craiova.

Stăteam în prima bancă de la perete pentru că eram ochelarist (purtam nişte ochelari uriaşi cu rame groase, foarte asemănători cu ce e la modă astăzi). Colegul meu Mihnea era băiatul vameşului-şef din Dolj. Aşa era în clasa a III-a primară în 1987: în prima bancă stăteau „fraierii, piloşii şi tocilarii”. Nu-mi convenea niciuna dintre cele trei categorii, dar nu aveam ce face în privinţa faptului că eram un „aragaz cu patru ochi”. Eram realist: ştiam că decât copil chior, mai bine aragaz care vede.

Şi am văzut-o pe ea. Când a intrat în clasă parcă a răsărit soarele (deşi era un ianuarie gri). Năltuţă, subţirică, cu părul blond strâns în două codiţe împletite şi pielea albă, avea nişte ochi rotunzi albaştri pe care dacă-i priveam simţeam acelaşi gol în stomac ca în faţa prăjiturilor cu bezea ale mamei. Ficăţel, băiatul negricios bun la fotbal şi la bâză, mi-a strigat în pauză: „Băă, vezi că ţi s-au aburit ochelarii când a intrat aia nouă în clasă.” Aia nouă a fost aşezată dureros de departe de mine, în banca a doua pe rândul de la fereastră. Îmi era imposibil să ajung la ea. Îmi era frică să mă apropii de ea. Darămite să îndrăznesc să-i vorbesc.

Dar citeam pentru a treia oară consecutiv aventurile prietenului Tom Sawyer. Şi el m-a învăţat ce aveam de făcut. Cum la caligrafie luam 7, aritmetica nu mă interesa, iar compuneri primeam doar o dată pe trimestru, aveam o singură şansă. Să devin sălbatic. Atât de sălbatic până ce voi fi mutat disciplinar în bancă cu o fată. Era cea mai mare umilinţă la care Tovarăşa îi supunea pe golanii clasei.

Am început să vorbesc în timpul orelor. Am spart un geam. M-am bătut cu Ficăţel. Am aruncat cu bulgări îngheţaţi în câteva tocilare. Fără folos: ochelarii cei uriaşi şi prestigiul de copil cuminte se opuneau transformării. Să nu-mi fac lecţiile? Mama era mai puternică decât sfaturile lui Tom. Să fug de acasă? Prăjiturile mamei (tot ea) mă ţineau pe loc.

Cel mai important moment al zilei era pauza mare. Învăţătoarea cea mai tânără din şcoală era cea care dădea semnalul începutului şi sfârşitului acestei pauze. Avea un clopoţel cu mâner din lemn învechit pe care-l folosea la fix şi la şi opt minute. Nu era corectă: pauza dura zece minute, dar ea suna de intrare mai repede ca să avem noi, şcolarii, timp să ajungem în clase. M-am dus în faţa ei şi-am întrebat-o inofensiv: „De ce sunaţi mai repede de intrare?” Mi-a dat o palmă uşoară pe obraz. Am fugit şi am pândit-o pe scările şcolii. De acolo, ghemuit mişeleşte, cu inima cât un sâmbure şi obrazul înroşit, i-am strigat de 3 ori: „Huo!”.

Evenimentele s-au precipitat apoi. Învăţătoarea tânără i-a spus Tovarăşei mele. Am primit cele zece linii meritate peste palme, care şi-au alăturat roşeaţa celei din obraz. Mama a primit acasă telefon că s-ar putea să fiu exmatriculat şi celălalt obraz s-a înroşit şi el pereche. În dimineaţa următoare, Tovarăşa a anunţat în faţa întregii clase că nu mai sunt comandant de grupă (mi-a luat şi şnurul roşu, dar mai aveam două acasă) şi m-a mutat în altă bancă. Cu o fată. Cea nouă. Ficăţel mă privea cu invidie, iar eu eram împietrit de emoţie şi roşu. Dar nu de ruşine, ci de bucurie.

Tom şi Becky Thatcher. Vlad şi Magdalena Grosheim.

Becky Thatcher i-a dăruit lui Tom o panseluţă. Magdalena Grosheim i-a întors lui Vlad spatele (şi ce auriu era părul ei). Becky Thatcher l-a sărutat pe Tom. Magdalena Grosheim a tras o linie pe mijlocul băncii, care o separa de Vlad. Becky Thatcher s-a logodit cu Tom. Magdalena Grosheim a vorbit prima oară cu Vlad: „eşti un aragaz cu patru ochi”. Şi atunci, Vlad a tras-o cât a putut de tare de părul auriu. De atunci, Magdalena nu i-a mai vorbit niciodată.

N-am plâns. Că doar eram bărbat. Dar am aruncat „Aventurile lui Tom Sawyer” sub pat. Şi am mai încercat ceva pentru ultima oară. Într-o pauză, i-am furat caietul de teme la română. La sfârşitul zilei i-am spus Tovarăşei că Magdalena şi-a uitat caietul în bancă. Ea mi-a scris pe un bileţel adresa familiei Grosheim şi eu am alergat acolo. Etajul 5. Cu inima cât un sâmbure şi obrajii roşii, am sunat. Mi-a deschis un bărbat înalt, subţire. I-am spus cine sunt şi i-am întins caietul. Bărbatul m-a privit fioros şi mi-a spus: „dacă te mai atingi de fata mea, o sun pe maică-ta.” Am fugit.

M-am mai atins de fata lui. Doar o iubeam. Până ce într-o zi, cineva a sunat-o pe mama. Evenimentele s-au precipitat apoi. A doua zi, băiatul vameşului-şef era din nou colegul meu de bancă. Şi, la începutul trimestrului trei, nu mai eram coleg de clasă cu Magdalena Grosheim.

Au trecut peste 20 de ani de atunci. Astăzi am căutat-o pe Google. Există o Magdalenă Grosheim. E traducătoare. Sper că nu traduce cărţi periculoase pentru copii, cum sunt Aventurile lui Tom Sawyer.

Notă: Acest text a apărut în seria “N-a fost să fie“, un proiect Decât o Revistă în care mai mulţi bărbaţi povestesc despre cea care le-a scăpat.