Dan Alexe, despre care e imposibil să spui că face parte dintre “intelectualii lui Băsescu” (deşi, la o adică, azi se spune orice la Bucureşti), scrie despre experienţa lui cu ICR-ul în perioada Patapievici:

“Niciun fel de ideologie, cu un mecanism financiar de sponsorizare perfect transparent si justificat pina la ultima centima din ambele parti si o nesfarsita intelegere si bun simt in colaborare”.

Şi nu e singurul pe care l-am auzit vorbind aşa despre Institutul Cultural Român din acea perioadă.

Astăzi, H.R.Patapievici a fost decorat, pe merit, de statul român. Poate să nu vă placă stilul lui, să nu-i înghiţiţi opţiunile politice, să nu-i digeraţi excesele, dar timp de 8 ani acest om a condus foarte bine o instituţie importantă pentru România. Ori nu asta ne dorim cu toţii? Nu la aşa ceva tânjim?

Şi dacă de la alţii nu mai am aşteptări (fie că e premierul sau preşedintele ţării), mă surprinde să văd la unii intelectuali (încă) tineri cum antipatia şi critica s-au transformat cu trecerea anilor într-o ură obsesivă. Da Costi Rogozanu, despre tine e vorba. Dacă ai fi scris constructiv despre sistemul de pensii, de pildă, la fel de mult pe cât ai scris împotriva lui Patapievici&co sunt sigur că am fi avut astăzi un plan cu soluţii fezabile pe care guvernul social-democrat să încerce să-l aplice.

Dar, nu-i aşa?, întotdeauna e mai uşor să ataci şi să demolezi decât să construieşti şi să colaborezi.