Trei jurnalişti de Pulitzer în ultimele trei zile: Anne Applebaum, Alex Tizon şi Jacqui Banaszynski (daca vreţi să aflaţi cine sunt click pe nume, dacă vreţi să le citiţi textele google it). Fiecare întâlnire a fost specială în felul ei, unele au fost mai miezoase spre deosebire de altele, toate deschise oricui şi apărute din munca oamenilor de la Decât O Revistă şi de la Institutul Cultural Român. Am remarcat un singur lucru trist.

Applebaum a fost invitată de ICR, ceilalţi doi de DoR. Nimeni din publicul de la ICR nu a fost la evenimentul DoR, şi invers (poate cu una-două excepţii). O aşa separaţie nu-i semn bun, mai ales că ambele locuri sunt populate cu oameni de calitate. Cu atât mai de neînţeles cu cât toţi cei trei invitaţi sunt jurnalişti, deci era de aşteptat ca cei interesaţi de Tizon să dorească să o audă şi pe Applebaum. Sper să mă înşel dar ăsta e un simptom al faptului că astfel de evenimente unice sunt încă percepute mai degrabă ca ocazii de afirmare a apartenenţei sociale la o anume elită şi nu ocazii de învăţare şi luminare profesională. Desigur e valabil doar pentru unii.

Gata cu cârcoteala. Ce a fost notabil în aceste întâlniri a ajuns în carnet. Esenţialul îl găsiţi mai jos.

• Alex Tizon a fost de departe cel mai inspirat şi aplicat vorbitor la conferinţa DoR. Aşteptam mult de la el şi nu m-a dezamăgit. A început cu un citat din Anthony de Mello: “Cel mai scurt drum dintre fiinţa umană şi adevăr e povestea”. Bun. Inspiraţional. S-a identificat cu jurnaliştii din sală (câţi or fi fost) spunând că pentru unii reporteri “a păşi într-o cameră e ca şi când ar citi o carte” (şi câtă dreptate are şi ce plăcută e o aşa lectură). Şi a servit ca la şcolari câteva sfaturi de ţinut minte pentru jurnaliştii specializaţi în portrete: 1. Identifică care sunt temele tale preferate şi aprofundează-le: puterea? fuga? răul? 2. Educă-ţi simţurile: reporterii buni documentează cu toţi analizatorii: olfactiv, auditiv, tactil, vizual (asta e o axiomă, n-a fost nevoie să dezvolte). 3. Educă-ţi empatia: asta e treabă grea şi adesea epuizantă (de aia, de fiecare dată după ce lucrez la un portret am o criză de mizantropie). 4. Nu uita că fiecare om are o poveste (asta deja e o lemă). 5. Mergi cu îndrăzneală acolo unde nimeni nu îndrăzneşte să o facă (de ţinut minte). 6. Sapă adânc – ca un antropolog (din fericire am învăţ să fac asta ca psihoterapeut dar şi de la bunul meu prieten Alexandru Balasescu).

• Anne Applebaum a venit la Bucureşti cu ocazia traducerii în română a cărţii sale “Gulagul. O istorie”. Cum a şi spus e o carte de istorie narativă, documentată cu instrumentele jurnalistului şi scrisă cu unelte literare. Cel mai interesant pasaj din discursul ei: “In Gulag oamenii erau ca niste bucati de lut luate si folosite unde era nevoie in fabrica. Prizonierii nu aveau voie sa foloseasca intre ei cuvantul “tovaras”. Nu erau adevarati cetateni sovietici. Dar fiecare cetatean sovietic cunostea existenta Gulagului si se temea de el. Dar atunci de ce rusii de rand stiu astazi atat de putine despre el?
  In Rusia exista monumente minunate inchinate victimelor Gulagului, cimitire comemorative pentru prizonieri si exista si istorici rusi care nu scriu doar despre gloriosul program spatial sovietic. Dar aceste initiative locale nu sunt suficiente. De ce? In primul rand pentru ca nu a existat niciodata o recunoastere oficiala a acelor fapte. Cum de s-a intamplat asa?
  Unul dintre motive este legat de actuala conducere a Rusiei, care nu e formata din fosti comunisti obisnuiti. Ci din KGB-isti. Vladimir Putin insusi se descrie ca fost cekist, adica un membru al politiei politice infiintate de Lenin. Si ei isi doresc sa-si pastreze imaginea de reformisti. Discutarea trecutului Rusiei e unul dintre punctele slabe ale Rusiei si conducatorii ei incurajeaza acest tip de atitudine: “Nu face bine imaginii noastre sa vorbim despre asta”. Tocmai de aceea o carte despre Gulag este perceputa ca un atac asupra psihicului rus. Putin nu se teme de un atac militar al Vestului (Vestul abia s-a descurcat cu Libia) dar se teme de nemultumirea publica. Cu cat rusii sunt mai mandri de trecutul lor sovietic, cu atat prezentul actualilor lideri kgb-isti e mai sigur.”

Si ceva din culisele comitetului Pulitzer: “Cred ca aceasta carte a primit premiul Pulitzer si ca o recunoastere a importantei subiectului. Si cred ca mai este un motiv. Comitetul Pulitzer a acordat in anii ’30 un premiu unei serii de articole scrise de Walter Duranty despre succesul economic sovietic. De atunci povestea asta ii bantuie si se cam simt vinovati.”

• Pe Jacqui Banaszynski am lasat-o ultima pentru ca pagina rezervata ei a ramas goala. Nu e prima oara cand o aud si e o profesoara cu lipici. Dar de asta data fie din cauza subiectului prost ales (“dilemele etice ale unui povestitor”), fie datorita diferentelor prea mari dintre mediul est-european si cel american, minutele in care a vorbit Jaqui nu au fost miezoase si nici prea folositoare. Impresia mi-a fost confirmata si din alte surse si, probabil ca in curand, voi dezvolta subiectul pentru ca merita. Insa, una peste alta, au fost niste intalniri exceptionale care sper sa nu ramana exceptii, ci sa devina regula.