Sunetul vieţii mele e populat în multe zile cu claxoane, huruit de motoare, “atenţie se închid uşile”, ferestre trântite, taste lovite şi puţină muzică ascultată în căşti. Asta mă însoţeşte dimineaţa când plec şi seara când mă întorc. M-am obişnuit cu el.

Există însă zile, prea puţine, când sunetul vieţii mele se aude aşa:

E sunetul unui modest sat românesc: câteva păsări dornice de împerechere, nişte cocoşi cu simţul datoriei, ciorile nelipsite şi, pe fundal, muzica populară ascultată de un vecin. Nu e nimic idilic, oamenii muncesc şi aici din greu, tot rupţi de oboseală sunt şi trăiesc mult mai drămuit decât noi, orăşenii. Dar sunetul ăsta îi însoţeşte zi de zi. Şi s-au obişnuit cu el.

Noi jinduim la sunetul lor şi muncim săptămâni în şir pentru un răgaz acolo. Ei râvnesc la sunetul nostru, muncesc din greu şi visează că-l vor auzi, la un moment dat, în fiecare dimineaţă.

Care dintre cele două este sunetul unei vieţi normale, sănătoase? Răspunsul trebuie să şi-l dea fiecare dintre noi.

Dar de ani buni mă tot mir de ce, deşi îmi place atât de mult sunetul lor, totuşi nu mă mut în el. Trăiesc în singura epocă din istoria cunoscută a omenirii în care distanţa a devenit o problemă diminutivă. Cel mai apropiat supermarket ar fi la 30 de minute de condus. Internet există şi acolo, şi apă caldă, şi electricitate. Şi asta e valabil pentru destule alte locuri din România unde viaţa are un astfel de sunet. Şi, deşi îmi place atât de mult, totuşi nu mă mut acolo. Nici prietenul meu doctorul nu o face. Nici amicul meu IT-istul. Nici vecinul meu care şi-a construit propria companie. Oare de ce?

Se spune că există şapte păcate capitale şi, primul dintre ele, cel din care se trag toate celelalte, este mândria.

Aşa arată cerul într-o zi obişnuită dintr-un modest sat din România:

PS. Ştim toţi că satul românesc suferă. Suferă de sărăcie. Suferă de uitare. Dar deşi adorăm sunetul lui, nici medicul, nici IT-istul şi nici tipul ăla creativ şi capabil să transforme o adunătură de oameni într-o comunitate, nu se mută în el. Despre puţinii care o fac, se scrie în ziare.

Dar mai ştim că, doar cu ceva efort şi acceptând o provocare, şi alţii din rândul nostru ar putea-o face. Satul ar avea şi el multe de câştigat: i-ar merge mai bine, ar fi mai sănătos, nu chiar atât de sărac şi poate ar căpăta un oareşce renume. Şi nouă ne-ar fi mai bine: viaţa noastră şi-ar schimba sunetul.

Dar aşa, satul râvneşte să se mute în sunetul nostru cu claxoane, huruit de motoare, “atenţie se închid uşile”, taste lovite şi puţină muzică ascultată în căşti. Timp în care noi ne mirăm de ce satul românesc moare.