E ziua în care capitala Texasului, Austin, se închide. E ziua în care prin downtown bate vântul, dar în inima campusului curge un uriaş râu portocaliu. O sută de mii de oameni îmbrăcaţi în tricourile Longhorns mişună în jurul stadionului uriaş care este casa echipei de fotbal american a Universităţii Texas. Nu joacă în liga profesionistă de fotbal, ci în campionatul colegiilor. Dar în State, “college football” e mai important decât orice ligă profesionistă. Nu am priceput de ce (cum nu pricepeam nici regulile jocului) până ce nu am fost la un meci al Longhorns. Totul e un show perfect în jurul căruia se împletesc familii, tone de bani, evenimente sociale şi drame.
Stadionul e imens. Urieşimea jucătorilor n-are grad de comparaţie (priviţi fotografia). Majoretele fac acrobaţii incredibile (o statistică spune că majoretele se accidentează cel mai des dintre toţi sportivii universităţilor americane). Fanfara Universităţii Texas are cea mai mare formaţie de toboşari din lume şi coregrafia lor rivalizează cu cea dragă lui Kim Ir-Sen.
Prietenul care m-a dus la meci este astăzi profesor la Universitatea din Texas şi a făcut parte din această fanfară. Era liderul toboşarilor şi, în timpul repetiţiilor, a ochit o fetişcană (studentă şi ea) care cânta la trombon. Toba şi trombonul s-au iubit şi acum au trei copii pentru care meciurile Longhorns sunt sfinte. Şi ei nu sunt singura familie formată în jurul acestei echipe.
Echipa Universităţii Texas valorează 850 milioane de dolari. În fiecare an, datorită echipei, Universitatea face un profit de câteva milioane de dolari: din vânzări de tricouri (magazinul Longhorns e şi el uriaş), din drepturi de televizare şi din vânzările de bilete (tribunele sunt întotdeauna pline – un bilet întreg e 110 dolari, studenţii au 50% reducere, iar abonamentul pe un an la “tribuna oficială” costă 50.000 USD şi e cumpărat de afacerişti şi personaje dornice să-şi lustruiască imaginea). Antrenorul echipei are un salariu de aproape 5 milioane USD, iar mascota echipei, taurul Beevo, a împlinit 14 ani. Totul e la superlativ în fotbalul american de colegiu. Totul. Şi ruşinea e la superlativ.
Toată această afacere de miliarde se ţine pe spinarea jucătorilor. Am ţinut în mână casca unuia dintre ei şi cel mai tare m-a şocat numărul zgârieturilor de pe ea. Fotbalul american e foarte violent şi asta nu-i o surpriză. O mare surpriză a fost să aflu că jucătorii nu sunt plătiţi. Joacă pe gratis. Singurul lor avantaj palpabil este bursa integrală, fără de care nu şi-ar permite să studieze la un colegiu. Şi mai e un vis: acela că vor fi selecţionaţi într-una dintre echipele profesioniste unde vor juca pe bani grei, dar nu mai mult de 5 ani, cât durează cariera unui fotbalist american. Dar puţini sunt cei care ajung în liga profesionistă şi la fel de puţini cei care îşi iau licenţa. La Universitatea Texas doar 42% dintre jucători reuşesc să absolve.
Faptul că studenţii echipelor de colegiu se caftesc pe gratis pentru o minge în faţa a sute de mii de spectatori e un scandal deja vechi în SUA. Ecuaţia include reţele de televiziune dispuse să plătească oricât universităţilor lacome, care înrolează jucători nu pe baza meritelor academice, ci a atributelor fizice. “Vrem să ne punem reclamele pe corpurile atleţilor voştri”, spunea în 2001 un agent de jucători, “şi cel mai bine facem asta cumpărându-vă şcoala. Sau antrenorul.”
Monopolul exercitat de Asociaţia Americană a Atletismului din Colegii (NCAA) şi cinismul universităţilor americane îi transformă pe jucătorii-studenţi într-un soi de sclavi moderni, o comparaţie furnizată de un articol exhaustiv din The Atlantic şi care nu pare deloc forţată. Asta mai ales după ultimul scandal în care cel mai respectat antrenor de fotbal american din State (Joe Paterno – echivalentul lui Emerich Ienei) a fost demis deoarece a tăinuit informaţia că unul dintre secunzii săi molesta adolescenţi în vestiarul echipei. Cum spuneam: totul e la superlativ în fotbalul american de colegiu.
La finalul meciului la care am fost, cineva m-a întrebat amar: “nu e ironic că 100.000 de albi bine educaţi se strâng să se uite la 180 de negri prost educaţi?” Nu ştiu dacă e ironic, dar sunt sigur că nu merită preţul.
Mda, daca aceasta ar fii singura mare problema a americanilor ar fi bine, dar…Daca am face un inventar al sporturilor lor favorite, exceptind baschetul si hocheiul, restul sint penibile si rezuma in mare cultura lor: circ, bani si circ. Eu traiesc mai la nord de ei si aici in Canada macar exista influente europene, chiar si unitatile de masura sint cele internationale plus : inch, picioare, uncii, mile, galoane si alte atrocitati de care ei sint tare mindrii ca si de junk food, coca cola si chevi. Fotbalul l-au botezat soccer!!!!!!!!!Iar ceea ce descrieti in articol se numeste fotbal si se joaca cu mina!!!!!! De unde si pina unde!!!
Dezamagitor articol – mult sub calitatea celorlalte din aceasta serie. Chiar daca concluzia generala este corecta, sunt prea multe erori care arata ca autorul nu intelege notiuni de baza referitoare la acest fenomen sportiv. O alta abordare ar fi fost mai fericita…
Cateva exemple:
“Dar în State, “college football” e mai important decât orice ligă profesionistă.” Chiar decat orice liga? Cum masuram (venituri, numar de spectatori, etc.)? Ne referim la toate echipele de colegiu sau numai la anumite divizii?
“Şi mai e un vis: acela că vor fi selecţionaţi într-una dintre echipele profesioniste unde vor juca pe bani grei, dar nu mai mult de 5 ani, cât durează cariera unui fotbalist american.”
Durata carierei medii este 3.3 ani (sursa: NFL Players Association), dar sunt destui si cei care trec de 10 ani. Factual este, deci, gresit sa spui nu mai mult de 5 ani.
Ma bucur totusi ca suntem de acord cu concluzia. Toate bune.
Cred ca exagerati putin. Nimeni nu-i perfect (nici americanii) si au calitati la fel de mare pe cat sunt si defectele.
Ce este de preferat: o concluzie corecta bazata pe argumente subrede sau o concluzie eronata bazata pe argumente elegante?
Draga Vlad,
Iti apreciez scrierile si mi-as dori sa-ti schimb opinia despre sportul universitar american. Cand am venit in aceasta minunata tara, in 1990, n-aveam prea mult habar despre acest fenomen. Am aterizat in Ohio si printr-o fericita coincidenta am intrat in contact cu un fost jucator al Ohio State, care apoi a devenit unchiul meu. Asa am reusit sa descoper un fenomen care depaseste cu mult capacitatile intrinseci ale unui articol de blog.
Rusine e un cuvant greu. Fotbalul universitar, ca si baschetul universitar, sau orice alt sport universitar, jucat pe gratis cum spui, e de fapt un fenomen social unic in lume. Ai prins cumva in articolul tau “fanatismul” suporterilor, descriind atasamentul prietenului tau si al familiei sale pentru Longhorns. Acest fanatism se regaseste peste tot in tara, este intens zonal, bineinteles in preajma universitatilor, dar continua pe parcursul multor generatii si e intretinut de alumni pentru tot restul vietii lor.
Cred ca prietenul tau n-a reusit sa-ti descrie in mod exact faptul ca cei ce joaca orice sport universitar sunt in primul rand studenti si in al doilea rand atleti. Nu orice atlet poate primi o bursa universitara doar findca e un atlet extraordinar. Apoi, sportul la nivel universitar nu e decat o continuare a sportului la nivel de liceu sau scoala generala. Friday Night Football, vineri find ziua in care se joaca fotbalul de liceu, e tot atat de plina de insemnatate locala ca si sambata (ziua in care in mod traditional se joaca majoritatea jocurilor universitare). Ca sa fii selectat si admis ca student-atlet la una din universitatile cu traditie in domeniu, nu e numai o onoare si o posibila pista de lansare pentru viitor, dar reprezinta un eveniment definitoriu pentru tot restul existentei.
Nu numai ca o bursa pentru patru ani de universitate e o importanta suma de bani, dar exista foarte multi studenti care joaca si fara bursa (walk-on), doar pentru onoarea de a fi parte din echipa universitatii.
In plus, un program de succes, cu milioanele de dolari obtinute din incasari, sustine multe sporturi care nu au acelasi succes la public.
Ce nu intelege multa lume, o universitate e o mare afacere si ca o parte integrala din succesul acestei afaceri e si echipa de football sau basketball. Amatorismul perceput al studentilor atleti are mai mult de a face cu traditii vechi decat cu realitatile contemporane, si cu toate astea, te asigur ca imensa majoritate a studentilor atleti considera un mare privilegiu sa joace in fata a o suta de mii de spectatori in orice sambata a toamnei.
Ca mic amanunt trivia, cel mai mare numar de spectatori care vizioneaza un meci de football in US e in Ann Arbor, la Michigan Stadium. In jur de 113,000 in fiecare sambata cand Wolverines joaca acasa.
Daca ai drum prin Chicago, mi-ar face placere sa bem o bere impreuna!