Ce sunt judecăţile morale şi cum funcţionează ele? De unde vine siguranţa mâinii de politician atunci când semnează un ordin de reducere a veniturilor a milioane de oameni şi de unde vine tremurul de pe hârtia de concediere a unui simplu consilier? Formularea celor mai multe politici sociale şi economice necesită anumite decizii morale. Dar în ce măsură sunt deciziile astea raţionale şi în ce măsură emoţionale?
UN TEST DEGHIZAT ÎN DILEMĂ MORALĂ
Un tren scăpat de sub control se îndreaptă în mare viteză spre o joncţiune. Pe una dintre ramificaţii sunt legate de şine 5 persoane, pe cealaltă ramificaţie doar una. În ce fel aţi trage macazul pentru a direcţiona trenul: către ramificaţia cu 5 potenţiale victime sau către cea cu una singură?
Desigur că cei mai mulţi dintre noi vom alege o singură victimă. Dar testul continuă…
Să presupunem că suntem pe un pod deasupra căii ferate şi singura şansă de a opri trenul înainte de a ajunge la joncţiune ar fi aceea de a-l împinge de pe pod, în faţa trenului, pe grăsanul care priveşte şi el incidentul alături de noi. Am face-o pentru a-i salva pe cei cinci?
Cei mai mulţi dintre noi vor spune că nu. Acest test paradoxal, favorit al psihologilor care studiază mecanismele morale ale gândirii umane, subliniază teoretic diferenţa dintre două feluri diferite de judecată morală. Dar un tip de la Harvard, Joshua Greene a căutat şi diferenţele practice dintre cele două modele de judecată morală.
Greene afirmă că răspunsurile noastre diferite la acest test reflectă existenţa a două sisteme psiho-neuronale diferite. Pe de o parte, un sistem care judecă situaţia în termeni utilitarişti – ce contează este să avem cât mai puţine victime – şi, pe de altă parte, un sistem puternic emoţional, activat în situaţia “de pe pod”, care tinde să preia controlul asupra judecăţii morale utilitariste.
Într-o lucrare publicată în “Neuron”, Joshua Greene şi Amitai Shenhav demonstrează cu ajutorul imaginilor de rezonanţă magnetică că sediul cortical al celor două tipologii de judecată morală, una utilitaristă şi cealaltă mai curând emoţională, sunt diferite. Descoperirea e următoarea: circuitul neuronal dominant, cu o activitate mai intensă, este cel emoţional. Astfel, cei doi concluzionează că deciziile complexe de viaţă şi de moarte depind de un circuit neuronal adaptat pentru decizii mult mai primare, bazate pe recompensa materială.
Bunul simţ popular postulează că există un principiu moral universal care transcende culturile şi generaţiile. Astfel, capacitatea de a lua cea mai bună decizie morală este sădită undeva în adâncul nostru. Dar cercetările lui Greene demonstrează contrariul, şi anume că judecata morală este cel mai adesea un act intuitiv şi puternic emoţional. Gândirea noastră morală este rezultatul unui melanj complex de reacţii emoţionale şi ulterioare reconstrucţii raţionale, modelat atât de factorii genetici cât şi de către cei culturali. Acest mecanism funcţionează uneori corect, alteori nu. Joshua Greene consideră că instinctele noastre sociale nu au fost construite pentru societatea modernă caracterizată de idealuri de toleranţă şi pace, ci pentru lumea strămoşilor noştri vânători.
Descoperirea bazei neurobiologice a originii instinctelor noastre morale şi a funcţionării lor aruncă o umbră asupra axiomei care susţinea existenţa unui adevăr moral generat de undeva de dincolo, mai degrabă decât a existenţei proiecţiilor unor atitudini morale. Dar mă întreb care este utilitatea reală a unei descoperiri de genul ăsta (desigur cu excepţia faptului că fundaţia sistemului juridic va fi dată peste cap)? O lume alcătuită din oameni care îşi privesc convingerile morale ca fiind reflecţii ale unor valori personale şi nu ca emanaţii ale unui adevăr moral obiectiv, ar fi o lume mai fericită şi mai paşnică?