Atunci când este explicată şi povestită, nu doar ochiul se bucură de arta vizuală ci şi mintea. Un tablou poate deveni o şaradă şi o sculptură, un joc de şah. Şi cine poate explica sau povesti mai bine un tablou decât un scriitor sau un filozof?
“Desenul lui Magritte e la fel de simplu precum o pagină dintr-un manual de botanică: o figură şi textul care o denumeşte. Nimic nu-i mai uşor decât să recunoşti o pipă, desenată precum aceasta; nimic mai uşor decât să pronunţi “numele unei pipe” (limbajul nostru ştie prea bine cum s-o facă pentru noi). Şi atunci, ceea ce dă stranietate acestei figuri nu e “contradicţia” dintre imagine şi text. Pentru un motiv bun: nu cunoaştem contradicţii decât între două enunţuri sau în interiorul aceluiaşi enunţ. Şi văd bine că aici avem un singur enunţ şi că el nu e contradictoriu deoarece subiectul propoziţiei este un simplu demonstrativ. Să fie atunci fals deoarece “referentul” lui – o pipă foarte vizibilă – nu îl verifică? Dar cine ar îndrăzni serios să-mi spună că acel ansamblu desenat deasupra textului este o pipă? Ar trebui atunci să spunem: Doamne, toată chestia asta e o simplă prostie; acest enunţ e perfect adevărat, deoarece e evident că desenul reprezintă o pipă dar nu e el însuşi o pipă?
E un oras mijlociu, are case mijlocii cu stradute mijlocii intinse paralel pe langa un rau faimos. Dar si orasul a fost odata vestit, toti Dumnezeii lumii de dincoace il vizitau si se simteau prea mari pentru el. Se simteau ca niste taietori de lemne intr-un magazin de jucarii. Dumnezeii astia erau obisnuiti sa taie si sa ciopleasca oameni adevarati, nu figurine mici din lemn neinsufletit. Dupa ce Dumnezeii au plecat si au luat cu ei toata haita de oameni ciopliti dupa chipul si asemanarea lor, in oras au ramas numai oameni mijlocii, care invart rotile unor biciclete mijlocii, intr-un oras care are doua vitrine pline cu jucarii despartite doar de coltul unei strazi. O strada greu de gasit chiar si in acest loc mijlociu. Caci asa se intampla intr-un oras din care Dumnezeii lumii de dincoace au plecat: magazinele cu jucarii nu ii au drept clienti pe copii, ci chiar pe oamenii mijlocii.
Foto 1: La Eppstein – doar pentru oameni mijlocii. E un magazin de jucarii, in Bonn, jucarii care nu se cioplesc singure ca alea din supermarket. Miros a mana de om.
Foto 2: In Bonn oamenii mijlocii cumpara trenulete. Doar la cativa pasi de Eppstein. Mananci juma’ de luna cu banii pe care-i dai pentru un vagon. Dar e vagon din ala pentru suflete, nu pentru burti.
Pe Rin: la 10 coţi de mine a trecut un stol de gâşte sălbatice. Când decolează vacarmul e de nedescris. Însă în timp ce zboară e linişte: gâtul nesfârşit şi negru vibrează, aripile se urieşesc a putere, ciocul e vârf tăios şi inelul alb de sub cap, însemn nobiliar se face. Apoi, când aterizează, gălăgia reîncepe, palavre pe luciul de apă, păsările redevin simple gâşte. La fel se întâmplă şi cu oamenii. (măi, măi…ce meditativ devin după o seară pe Rin).
