Trei jurnalişti de Pulitzer în ultimele trei zile: Anne Applebaum, Alex Tizon şi Jacqui Banaszynski (daca vreţi să aflaţi cine sunt click pe nume, dacă vreţi să le citiţi textele google it). Fiecare întâlnire a fost specială în felul ei, unele au fost mai miezoase spre deosebire de altele, toate deschise oricui şi apărute din munca oamenilor de la Decât O Revistă şi de la Institutul Cultural Român. Am remarcat un singur lucru trist. Continue reading Sunt zile in care Bucurestiul nu mai e o capitala periferica
Rusinea sportului american
E ziua în care capitala Texasului, Austin, se închide. E ziua în care prin downtown bate vântul, dar în inima campusului curge un uriaş râu portocaliu. O sută de mii de oameni îmbrăcaţi în tricourile Longhorns mişună în jurul stadionului uriaş care este casa echipei de fotbal american a Universităţii Texas. Nu joacă în liga profesionistă de fotbal, ci în campionatul colegiilor. Dar în State, “college football” e mai important decât orice ligă profesionistă. Nu am priceput de ce (cum nu pricepeam nici regulile jocului) până ce nu am fost la un meci al Longhorns. Totul e un show perfect în jurul căruia se împletesc familii, tone de bani, evenimente sociale şi drame. Continue reading Rusinea sportului american
Lacrimi pe o plantatie sau ce le lipseste tiganilor romani
I-a luat mâinile grase şi arămii între palmele lui albe şi i-a spus: „Mi-e ruşine. Mi-e ruşine de ce au făcut strămoşii mei.” Sarah l-a privit liniştită pe bărbatul american în ai cărui ochi albaştri sclipea un început de lacrimă: „Ştiu. Şi nu eşti primul care-mi spune asta.” Străbunicii Sarei, o negresă de peste 50 de ani, au fost sclavi pe uriaşa plantaţie Boone Hall din South Carolina, în acelaşi loc unde femeia lucrează astăzi. Continue reading Lacrimi pe o plantatie sau ce le lipseste tiganilor romani
Nu ma calca in picioare (in Washington)
Noaptea trecută au fost 5 grade în Washington şi Steve, care lucrează la Friendship Place, a început să plângă ca un copil în timp ce ne spunea povestea unui homeless de care s-a ocupat anul trecut. Bărbatul dormea în stradă de 8 ani şi toţi atâţia ani a stat pe lista de aşteptare pentru a primi o casă de la stat. Când în sfârşit i-a venit rândul, era internat în spital pentru câteva săptămâni. Grav bolnav. După ce s-a însănătoşit, a luat actele şi a mers la primărie. Deadline-ul expirase însă şi bărbatul şi-a pierdut locul. Birocraţia a fost intransigentă şi l-a trimis înapoi în stradă. După câteva săptămâni a murit. “Ce ţară e asta în care îi lăsăm pe oameni să moară din motive birocratice?”, a întrebat Steve plângând. Continue reading Nu ma calca in picioare (in Washington)
In Washington: arhitectura ca ser al adevarului
“Ce trebuie să facă trei olteni ca să se întâlnească? Câştigă fiecare o bursă la Washington.” Aşa mi-a spus râzând o dragă prietenă. Deşi sună a banc e adevărat. Am ajuns la Washington acum câteva zile unde erau deja unul dintre cei mai buni prieteni ai mei şi o fostă colegă de gimnaziu pe care nu am mai văzut-o de aproape 20 de ani. Cu toţii suntem în DC cu burse diferite, în aceeaşi perioadă. Such a small world. Ei cu un program finanţat prin Departamentul de Stat. Eu ca bursier al programului German Marshall Fund care mă va purta timp de o lună în 5 oraşe americane. Aici voi spune povestea unei experienţe care se anunţă a fi unică. Continue reading In Washington: arhitectura ca ser al adevarului
Jurnalul unui pantofar in Himalaya
În jargonul oamenilor de munte, pantofarii sunt acei orăşeni care merg pe munte o dată pe an, doar pe drumuri cu lăţimi confortabile şi care nu au habar la ce e bun un tricou „power-dry” sau cum se poartă parazăpezile.
Eu sunt un astfel de pantofar. Dar niciunul dintre ceilalţi 14 participanţi la expediţia noastră în Himalaya nu ştia asta. Cu excepţia prietenului meu Friedrich Josef, un roşcovan deşirat cu străbunic austriac şi fire de italian, care m-a întrebat într-o zi a anului trecut dacă nu vreau să-l însoţesc în Nepal. Eram în faţa computerului, scaunul de sub mine era moale, ceaiul cu iasomie fierbinte şi trecuseră cinci ani de când urcasem ultima dată pe munte.
Friedrich Josef mi-a spus că ţinta noastră este la o altitudine de 5416 metri în masivul himalayan Annapurna: pasul Thorung La, cea mai înaltă trecătoare din lume. Am aflat că Annapurna Circuit Trek durează 12 zile şi că este considerată cea mai frumoasă tură de trekking din lume, dar că mulţi drumeţi trebuie să se întoarcă din cauza problemelor de altitudine. Am citit că la peste 4000 de metri se poate muri din cauza unui sindrom numit Acute Mountain Sickness (AMS) şi că unii occidentali care urcaseră în Thorung-La îşi descriu călătoria ca fiind „life-changing, but the day in the Pass: a hell”. Dar mai ales amintirea celor două săptămâni minunate petrecute în urmă cu 10 ani, într-o drumeţie în jurul vârfului Mont-Blanc, m-au adus astăzi aici: în avionul dintre Bahrein şi Kathmandu, capitala Nepalului.
Patru povesti miraculoase
Nu mi-a fost greu să-l înţeleg pe Andrei Ujică când a spus că documentarele de pe Discovery sunt un soi de manele. Pentru că, în 2010, am văzut câteva documentare care mi-au provocat acea stare de graţie ce apare doar după o carte foarte bună (iar 2010 a fost un an bun pentru că mi-a adus şi cel mai bun documentar pe care l-am văzut vreodată: e la finalul acestei postări).
Unele dintre ele sunt clasice, cum e White Diamond(regia lui Werner Herzog), altele sunt destul de recente. Deşi imaginea şi stilul filmării diferă, fiecare dintre minunăţiile de mai jos lovesc undeva adânc, acolo unde te doare sau unde te bucuri. Marc Anthony e omul cu care fiecare dintre noi ar vrea să semene. Doar că puţini avem curajul să o facem.
Cele mai bune cantece de inmormantare
Cum noiembrie începe cu Ziua Morţilor şi cum noiembrie 2010 va fi ţinută minte pentru un anumit week-end prelung funerar şi adânc televizat, iată cele mai bune două cântece de înmormântare pe care le-am auzit vreodată.
Primul vine din uraganul auricular al Americii, New Orleans, şi a fost cântat la înmormântarea lui Kerwin James, tuba din New Birth Brass Band (o gaşcă pe care v-o recomand cu căldură). Ar fi minunat să am parte de un aşa jam session când mi-o veni şi mie rândul. Dincolo de muzica senzaţională din clip, am fost impresionat să văd ultimul dans al lui Kerwin alături de prietenii lui (de la 1:30 lucrurile devin foarte interesante).
Urmează clovnii artişti de la Tiger Lillies care nu au îndoieli în ceea ce priveşte viaţa de apoi. Cred şi eu la cum şi ce cântă (Hell îmi aduce aminte de călătoria în iad din Deconstructing Harry). Oricum lista rămâne deschisă şi altor idei.
Enjoy it! 🙂
Politicienii si creierele noastre brutale
Ce sunt judecăţile morale şi cum funcţionează ele? De unde vine siguranţa mâinii de politician atunci când semnează un ordin de reducere a veniturilor a milioane de oameni şi de unde vine tremurul de pe hârtia de concediere a unui simplu consilier? Formularea celor mai multe politici sociale şi economice necesită anumite decizii morale. Dar în ce măsură sunt deciziile astea raţionale şi în ce măsură emoţionale? Continue reading Politicienii si creierele noastre brutale
Un film periculos: “Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”
Cine reuseste sa te tina intr-o sala intunecoasa 3 ore (trei!!!) privind defilari comuniste si discursurile lui Nicolae Ceausescu poate fi numit oricum, numai prost nu. E posibil ca Andrei Ujica, cel care a gandit filmul “Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”, sa fie elitist sau prea avangardist sau inadecvat pentru publicul romanesc (a fugit din tara acum 30 de ani), dar cu siguranta nu e un regizor prost. Din creierul omului s-a nascut un film demn de categoria “ori…ori”. Ori te omoara, ori te vindeca. Continue reading Un film periculos: “Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”