Nu a zâmbit când a văzut pentru prima oară acoperişul-pagodă al celui mai sfânt templu de pe valea râului Kali Gandaki. Umbla de mai bine de 16 ore şi în loc de tălpi avea două şenile dureroase.

Cobora de undeva foarte de sus, din cea mai înaltă trecătoare a lumii – pasul Thorung La (5.416 metri).

 

Venise în Nepal pentru a se căţăra până acolo. Dar, odată ce europeanul alb şi ambiţios îşi depăşise această limită, dispăruse şi plăcerea aventurii. Drăcuia, cu praful himalayan între dinţi, imensitatea optmiarilor care îl încadrau: de-a dreapta vârfurile Annapurna, de-a stânga Dhaulagiri, unul dintre cei mai înalţi munţi din lume. Furnica fluturându-şi pumnii sub nasul veşniciei.

Auzea pe cărarea stâncoasă, venind din urmă-i, pasul implacabil al unui nepalez bătrân. În curând, miasma sudorii lui condimentate avea să întâlnească mirosul transpiraţiei sale de orăşean hrănit din conserve. Din astă împreunare se născu salutul alb şi zâmbăreţ: „Namasteee”. Era ferice moşul. În timp ce europeanul îşi lăsa ţelul în urmă printre nori, nepalezul îl vedea tot mai aproape: Muktinath, tărâmul ultimei nirvane şi al lui Vishnu, Stăpânul Salvator. Singurul loc de pe Pământul văzut unde poţi găsi Shaligramul, piatra neagră ce stă la baza oricărui templu ridicat în cinstea lui Vishnu Stăpânitorul. Un loc atât de sfânt încât chiar cel mai de preţ Lama, Rinpoche Lama, s-a oprit aici pentru a se purifica în apa celor 108 izvoare coborâte din vârful mamei Annapurna. Aşa a devenit templul din Muktinath loc de pelerinaj atât pentru hinduşii din valea Nepalului, cât şi pentru budiştii din Tibetul înalt şi apropiat.

 

E aprilie 2009 şi în satul aflat la 3.800 de metri înălţime au înflorit rododendronii. Sunt roşii ca sari-urile ce acoperă cărnurile neîncepute ale hinduselor tinere, sunt roşii ca ochiul al treilea deschis între sprâncenele bătrânilor pelerini. Un iac îşi rumegă viaţa pe marginea drumului. Din lâna unui confrate sunt făcute şalurile albastre, portocalii, şalurile-nebunii târguite pe calea spre templul-pagodă. În faţă, o cale zdrobită în trepte de stâncă.

O spinare de nepot se îndoaie sub povara lăcomiei unei bunici pe care o duce în cârcă. Bătrânii fără nepoţi o iau încet pentru că Stăpânul Vishnu e veşnic, nu fuge. Uneori se trag pe marginea treptelor şi învârtesc zarul de „ludo”. „Pa-ra şu”, aruncă norocul! Zarul ajunge sub scaunul unui frizer care rade copilăria de pe capul unui bărbat de 12 ani. Aici, copiii încep să folosească ciocanul de pietrar la câteva luni după ce au renunţat la laptele de mamă. Urcă şi ei spre templul Muktinath, acolo unde apa lui Vishnu le spală tuturor păcatele.

La intrarea în curtea templului se târguie năframe, prafuri de ocru, uleiuri aromate, orez şi portocale. Ofrande care pot aduce bunăvoinţa zeilor. Până la pagodă a mai rămas o cărare scurtă, străjuită de arbori masivi şi de sfinţi cerşetori. Sunt strânşi ca ciorile la groapa cu resturi: primesc orez de la pelerinii binevoitori şi bani de la puţinii turişti dezorientaţi de mirosul lor, asemănător cu cel din cafenelele Amsterdamului. În Nepal, sfinţii nu ţin post, ci se hrănesc cu halucinaţii. Nu-şi taie părul, ci şi-l ridică într-un coc deasupra Sahasrara Chakra, cea a iluminării. În Nepal, sfinţenia se măsoară prin anii trecuţi de la ultima spălare cu apă şi săpun: e semnul suprem al detaşării de bunurile lumeşti.

Deşi cerul de sub Annapurna e senin, fumul predomină în curtea interioară a templului din Muktinath. Priveliştea e orgiastică. Prin apa soioasă a bazinului din mijloc se purifică de-a valma adoratorii lui Vishnu. Zeci de flăcări groase ard dinspre uleiurile-ofrandă, prafurile ocru, galbene şi maronii zboară aruncate spre ceruri. „Hara-Hara!”, strigă cărnurile arămii goale, care aleargă pe sub cele 108 izvoare sfinte, scuipate de capetele de taur cioplite în stâncă. Ce amestec de putoare trupească, culori violente, miasme aburinde frecându-se unele peste altele, icnete şi strigăte, fumuri aromate şi cărnuri groase topindu-se laolaltă în poala Stăpânului Vishnu.

Dar pentru ochii europeanului alb şi ambiţios, feţele adoratorilor lui Vishnu sunt uimitoare. Nici extaz, nici bucurie, nici frică şi nici pioşenie pe ele. Doar liniştea dată de împlinirea corectă a unui ritual care fertilizează psihicul, ferindu-te de nebunia întrebărilor şi îndoielilor existenţiale. Dacă ar fi venit direct dinspre înălţimea înşelătoare a blocurilor Europei, toate acestea i-ar fi părut copilăroase. Dar el cobora dinspre splendoarea incontrolabilă a Himalayei.