Era duminică dimineaţă şi mă punea să stau pe covorul de lângă pat. Scotea discul (azi i s-ar spune vinil) din învelitoarea verde şi îl punea la pickup. Era muzică clasică: Spărgătorul de Nuci. Nu voiam niciodată să stau – voiam la joacă, în faţa blocului, voiam la desenele animate, de la televiziunea sârbească, voiam unde orice copil de 7 ani vrea duminică dimineaţă.

Dar ea nu… mă obliga să rămân pe covorul cu model persan. Şi o uram. Până ce începea să-mi povestească.

Îmi povestea muzica, sunetele. Se auzea un flaut: “acum vine prinţesa”, îmi spunea. Se auzeau tobele: “vai, a intrat regele şoarecilor”. Şi apoi veneau pe rând arabii, şi ruşii, şi chinezii şi jucăriile… şi brusc nu mai voiam să plec de pe covorul persan.

Era în plin comunism: nu puteam vedea la televizor cât de frumos e baletul lui Ceaikovski, nici auzi lecţiile de muzică pentru copii ale lui Leonard Bernstein. Nu ştiu de unde i-a venit mamei ideea să-mi povestească balete sau simfonii. Dar dacă nu o făcea atunci, mă priva de una din cele mai mari bucurii pe care le am astăzi. Să ascult muzica aşa cum ascult o poveste.