El e? Maresc pasul si-l ajung din urma. Il privesc din profil si, brusc, simt valul de adrenalina: el e! Nu ma observa si isi continua mersul, ezitant si usor aplecat in fata, spre una dintre cafenelele aeroportului. Studiaza cu atentie fiecare fursec, apuca pe rand trei dintre ele si le miroase. Baiatul de la tejghea casca mirat ochii la mosuletul bizar din fata lui, imbracat in haine prea largi pentru un trup de 85 de ani vechime. Dupa ce alege unul dintre fursecuri, batranul se intoarce si se indreapta spre mine. Sunt in aeroportul din Frankfurt, in asteptarea unui avion, si sunt pe punctul de a-l cunoaste pe matematicianul John Nash, castigatorul unui premiu Nobel pentru economie si personajul principal din celebrul film „A beautiful mind”.

John Nash va decola din Frankfurt cu avionul pe care il astept si eu. Este invitat sa vorbeasca, al doilea an consecutiv, la Forumul Economic de la Astana (Kazakhstan). De cativa ani Nash participa, in ciuda varstei, la conferinte organizate pe toate continentele. Desi vocea ii este slaba si greu de inteles, matematicianul continua sa atraga studenti, jurnalisti si economisti de toate natiile, la fel cum, pe vremuri, multimile se porneau spre acel loc unde auzisera ca s-ar fi intamplat o minune. Simpla prezenta e suficienta. Pe Nash, oamenii vin sa-l vada pentru ca legenda lui le aminteste una dintre acele pretioase lectii care nu se predau nici in cele mai bune universitati din lume.

In timp ce asteapta sa treaca de controlul de securitate, ochii lui Nash privesc curios in jur, dar pe ei se vad inca urmele tulburi ale bolii. A devenit student la Princeton dupa ce profesorul sau i-a scris in recomandare o singura propozitie: „Acest om este un geniu”. La 22 de ani si-a luat doctoratul cu o lucrare de 27 de pagini ce avea sa influenteze decisiv teoriile economice ale secolului 20. A continuat ca matematician la MIT pana in 1959, cand s-a imbolnavit grav: schizofrenie paranoida, una dintre cele mai dure boli mintale. Au urmat 25 de ani de internari fortate in spitale de psihiatrie, de vagabondaj si somaj. Matematicianul genial se transformase intr-unul nebun.

Nash este rugat, de omul de la securitate, sa se descalte pentru a i se controla pantofii. Se sprijina de umarul sotiei sale, Alicia, cu care s-a casatorit in 1956. Astazi locuiesc intr-o „casa foarte modesta la marginea Princeton-ului, dincolo de liniile de cale ferata”. Alicia, o femeie mica cu ochi mari, este omul pe care genialul matematician s-a sprijinit in cei 25 de ani de boala. In acea perioada, familia si prietenii au inceput sa construiasca in jurul lui Nash o plasa protectiva care sa-i impiedice prabusirea definitiva. O plasa care il inconjoara si aici, pe aeroport, unde umerii obositi de asteptare ai batranului sunt imbratisati de fiul sau, tot John, tot matematician, suferind de aceeasi boala, dar mult mai tanar decat tatal sau.

„In urma filmului [„A beautiful mind”, cu Russell Crowe jucand rolul lui Nash, a castigat Oscarul pentru cel mai bun film, n.r.] au venit mai multi bani decat din premiul Nobel”, mi-a raspuns Nash cand l-am intrebat daca Nobelul sau Oscarul este premiul care i-a schimbat in mai bine viata. „Au mai fost alti doi cercetatori care au castigat Nobelul in acelasi an cu mine si, atunci, premiul valora 900.000 de dolari, din care am primit o treime. Si acea suma am primit-o in doua rate pentru a mai reduce din taxele aplicate. Banii din film i-am impartit in familie: o parte am dat-o fiilor mei si cealalta am pastrat-o”.

In 1994, atunci cand a primit premiul Nobel pentru doctoratul sau de 27 de pagini, John Nash era somer. La insistentele prietenului sau, matematicianul Harold Kuhn, Universitatea Princeton a creat rapid titlul de „Visiting Research Collaborator” pentru ca Nash sa poata avea o titulatura oficiala la ceremonia de primire a premiului. Tot Kuhn, alaturi de alti matematicieni mai tineri, a insistat pe langa comitetul Nobel ca lui Nash sa nu-i fie refuzat premiul din motive de sanatate. Totusi, spre deosebire de ceilalti laureati, John Nash nu a primit invitatia traditionala din partea comitetului Nobel de a tine o conferinta.

„Fara nebunia lui, Zarathustra ar fi fost doar unul dintre miliardele de indivizi care au trait si, apoi, au fost uitati” a scris matematicianul in urma cu cativa ani. Ce ar fi fost John Nash fara nebunia lui? Cand i se pun astfel de intrebari, umorul lui Nash este dezarmant pentru jurnalistul impertinent: „Nu stiu. Dar am considerat mai sigur sa vorbesc despre Zarathustra decat sa vorbesc despre Mahomed”.

Apoi, creierul matematicianului incepe sa alerge din ce in ce mai repede pe un camp pe care noi, cei normali, nu-l putem urmari. Face conexiuni surprinzatoare care pleaca de la psihofarmacologia schizofreniei si ajung la jocurile politice descrise de Machiavelli. „Boala mea e o boala in sensul anormalitatii care interfereaza cu notiunea dezirabila de functionare a unui om. Dar ne putem apoi intreba: si care este functionarea dezirabila a unei fiinte umane? Van Gogh ar fi fost un pictor inferior daca ar fi avut o minte normala. Asadar, ghinionul poate fi noroc pentru persoana care poseda anumite inzestrari exceptionale”.

Nash este constient ca genialitatea sa nu se datoreaza bolii, ci boala este (poate) sacrificiul pe care i-l cere mintea sa sclipitoare. Niciuna dintre descoperirile sale nu au fost facute in cei 25 de ani de intuneric. Dar miracolul lui Nash nu se gaseste in formule geniale, ci in recuperarea sa uimitoare, deocamdata inexplicabila medical. Unii o pun pe seama „incredibilei sale puteri mintale” (Mike Wallace), dar raspunsul lui Nash este din nou descurajant de simplu: „Nu stiu exact pentru ca, asa cred, fiecare are experientele sale individuale”.

La 85 de ani, calatorind alaturi de familia sa spre indepartatul Kazakhstan, John Nash crede ca viata lui „nu s-a sfarsit inca. Nu sunt astazi in intregime fericit sau in intregime satisfacut. Cu pensia mea, ar trebui sa fiu milionar ca sa fiu satisfacut. Asa ca trebuie sa calatoresc si sa vorbesc la diferite conferinte, ceea ce e o munca, desigur. Dar as putea, probabil, sa obtin un post undeva si sa predau. Si cand sustin o conferinta predau intr-un fel, dar nu e un curs universitar in fata unor studenti”.

Sala in care John Nash avea sa vorbeasca la Astana, cu o voce slaba si greu de inteles, a fost plina pana la refuz. De undeva din multime, sotia si fiul sau il priveau. Oamenii venisera sa-si reaminteasca acea lectie care nu se preda nici in cele mai bune universitati din lume. Ca, oricat de sclipitoare ti-ar fi mintea, fara ajutorul prietenilor nu poti reusi. Si ca, oricat de adanc ar fi haul in care ai cazut, cu sprijinul familiei te poti ridica. E o lectie simpla. Ca toate lucrurile geniale.