Strâng amintiri. Pentru zilele în care picioarele îmi vor fi prea bătrâne. Şi sunt puţine amintirile care mă fac instantaneu fericit.

Ziua senină în care am schiat cu un prieten pe o pârtie la 3000 de metri.

Violonistul care cânta ascuns pe o stradă din Florenţa.

Familia care-şi scosese instrumentele în faţa casei lor din New Orleans ca să exerseze.

Cred că azi am mai găsit o minune. Când voi fi bătrân voi închide ochii amintindu-mi despre siluetele barcagiilor de pe lacul Inle din Myanmar.

Şi va fi bine.

Şi mai ştiu că nu sunt singurul care colecţionează amintiri. Suntem mulţi. Mulţi. Nu vom salva omenirea, dar cu puţin noroc ne vom salva pe noi înşine.