Unul dintre scriitorii mei favoriţi, neurologul Oliver Sacks, tocmai a aflat (la 81 de ani) că are cancer metastazat. Şi a scris un text care-ţi rupe inima, dar o face cu delicateţe, cum zboară toamna frunzele din copac.
“Asta nu înseamnă că am terminat cu viaţa. Din contră, mă simt intens viu şi doresc şi sper ca în timpul rămas să-mi adâncesc prieteniile, să spun adio celor pe care-i iubesc, să scriu, să înţeleg şi să pătrund mai mult. Brusc simt că am o perspectivă şi o focalizare mult mai clară. Nu există timp pentru nimic ne-esenţial. Trebuie să mă concentrez pe mine, pe munca mea şi pe prietenii mei”.
Intreg textul aici nyti.ms/17heALi
Tot Sacks e cel care a scris cel mai frumos scurt text despre bătrâneţe, atunci când a împlinit 80 de ani.
“Îmi pare rău că am risipit (şi încă risipesc) atât de mult timp; îmi pare rău că la 80 de ani sunt la fel de agonizant de timid, cum eram şi la 20; simt că ar trebui să-mi completez viaţa, orice ar însemna asta.”
Tot textul aici nyti.ms/1DwWHG0
Dar un curent puternic străbate cele două texte (scrise în momente atât de importante şi de diferite în acelaşi timp). E un cuvânt care, alături de “muncă” şi “prietenie”, apare frecvent în textele personale ale lui Sacks: gratitudinea.
“Nu pot pretinde că nu mi-e frică. Dar sentimentul predominant e cel de gratitudine”.
E o coincidenţă, dar de mulţi ani spun că sentimentul pe care sper să-l am atunci când voi muri e gratitudinea. Recunoştinţa a fost până acum cea mai intensă emoţie din viaţa mea. Să pleci din lumea asta plin cu aşa ceva… Vă invidiez domnule Sacks.
(desenul frumos din imagine însoţeşte textul publicat de Sacks în New York Times).
Gratitudine, faţă de cine? Din câte am citit repede despre el (nu auzisem până acum de el) omul e un evreu ateu.
Citeste mult si pe-ndelete..ca sa gasesti raspunsul, trebuie sa-l cauti personal. Numai bine!