În urmă cu trei săptămâni am scris pe Hotnews despre mândria de a fi român. Mama m-a sunat atunci şi mi-a spus ce crede, dar eram prea grăbit s-o ascult. Aşa că, fiind o ardeleancă perseverentă, a scris. A scris ca să rămână. Răspunsul ei este o poveste de familie scrisă pe www.casapentrucultura.ro, locul unde face minuni pentru câteva fete dintr-un sat oltenesc.

“Alchimia conştiinţei şi mentalului meu a procesat amintiri despre „Buna”, cartea lui Lucian Boia „De ce este România altfel?” şi un articol de pe Hotnews din data de 5 februarie 2013 „Disperat să fiu mândru că-s român”. A rezultat următoarea poveste adevărată şi trăită.

M-am născut în anul 1951. Casa noastră era una din cele mai frumoase şi mândre din oraş; apă curentă, camere înalte cu parchet lucios bun de valsat, ferestre largi prin care priveam fermecată petrecerea anotimpurilor şi îmbobocirea rozelor din faţa casei. Interiorul rezona perfect cu eleganţa solidă a casei; mobilă de lemn masiv, cristale legate în argint, ceşcuţe de porţelan pentru prinţese, covoare în care piciorul gol se afunda bucuros. Bunicul conducea o „decapotabilă”,  iar buna nu ieşea în stradă fără pălărie.

„Mulţumesc pentru masă” – „Să-ţi fie de bine”. Casa a aşteptat să mă nasc ca să se prăbuşească.

M-am născut în anul 1951 şi am avut o copilărie luminoasă şi fericită, deşi bunicul nu avea serviciu şi era chemat săptămânal la securitate pentru aur, iar tata, un specialist de excepţie, nu reuşea să avanseze din cauza „dosarului”.

După naţionalizare, mobilele cele frumos sculptate şi ceşcuţele de prinţese au fost sigilate în lăzi şi au luat calea unui sat unde au fost găzduite de blânda noastră lăptăreasă, Mărioara. Nu am amintiri din această perioadă, doar bucuria că dormeam toţi într-o cameră şi mirosul specific al lămpii de petrol pe care gătea buna.

Gheorghe Gheorghiu-Dej ne-a răspuns că naţionalizarea a fost o greşeală pe plan local.

Ni s-a permis să locuim în dependinţele propriei noastre case, ocupată socialist-democratic de o intreprindere. Două camere şi o bucătărie pentru o familie compusă din şase membri, eram şi eu de 3 ani. Maşina decapotabilă a rămas în poză, iar ceşcuţele de prinţese în lăzi.

Napoleon Bonaparte era nimic pe lângă bunica şi mama mea. Mă refer la strategie. Curtea a fost împărţită în două, în faţă ronduri de flori şi plante ornamentale, şezlonguri de rafie şi umbre albăstrui de zorele, iar în spate, găini, curci, raţe şi doi porci cărora le auzeam doar nasurile grohăitoare.

Grădina suferise şi ea transformări „cadastrale”; toate legumele creşteau într-o ordine nemţească sub îngrijirea bunei şi a lui tanti Reli (Reli fusese servitoare la noi în casă şi împărţea munca şi recolta cu buna mea), iar lucerna era obiect de troc cu vecinul, pentru laptele de la Joiana.

Pâinea se făcea în casă, era lupta cea mai obositoare, şi se cocea la cuptorul rămas după naţionalizarea altui „exploatator”, brutarul Negrilă (nici azi nu ştiu dacă era poreclă!).

Aveam bucate şi toate erau aşezate.

Ai mei se hotărâseră să lupte şi să-şi păstreze demnitatea, nu în munţi ca Elisabeta Rizea, ci în propria gospodărie. „Mulţumesc pentru masă” – „Să-ţi fie de bine”.

Deşi nu mai era proprietar, ci gestionar la un depozit, pălăriile se ridicau în continuare în faţa bunicului meu. Deşi bunica avea mâinile crăpate de muncă, iar pălăriile erau de mult mâncate de molii, pentru Mărioara lăptăreasa, buna era „Doamna”. Tatăl meu nu a avansat niciodată, dar când se produceau surpări grave în mină, o Volgă neagră venea respectuos să ia pe specialistul în petrol şi gaze al facultăţii timişorene.

În 1992 am călătorit în Italia cu comunitatea de italieni din Craiova. Am fost găzduiţi în casele unor italieni, italianul la care nimerisem eu mi-a spus cu mândrie absolută că anul trecut îl găzduise pe DiBernardo. Mi-am închipuit că o fi o faţă bisericeacă dar am aflat că era un modest craiovean care cunoştea istoria Italiei mai bine decât gazda. Mândrie individuală şi mândrie naţională.

Poate ar trebui renunţat la complexele de inferioritate, cât şi la cele, mult mai ridicole, de superioritate, în folosul demnităţii umane.

Foarte mulţi intelectuali de valoare sunt în diaspora, valoroşi scriitori, artişti plastici, instrumentişti, oameni de ştiinţă, sunt în ţară. O călătorie pe internet te face mândru că eşti român.
Cred că de păstrarea demnităţii individuale suntem responsabili noi, de cea naţională, oamenii de cultură. Înţelepţii cetăţii ar trebui să lase revolta deoparte şi să fie „Înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”.