A trebuit sa plecati din Romania. A trebuit sa plecati de acasa, sa va vedeti copiii doar pe skype, sa va sarutati iubitele doar in week-end si sa va ingropati parintii intre doua avioane. A trebuit sa va fie dor, sa va fie ciuda, a trebuit sa va fie greu cum oricui plecat printre straini ii este. Continue reading Nu Iohannis a castigat alegerile. Ei au castigat
Category Archives: Pentru suflet
Povesti
Nadia, Hagi… urmeaza sau nu Simona Halep?
Primul lucru pe care mi l-a spus Richard Kipling, directorul “Center for Health Reporting” din California (foto), a fost: “Ce mai face Hagi?”
Richard a fost pe stadion când România a bătut Argentina la Mondialul din ’94. “La începutul meciului toată lumea ținea cu argentinienii. La sfârșit, tot stadionul era în picioare aplaudându-l pe Hagi”.
Contează mai puțin câte finale pierde sau câștigă un bun sportiv. Ce e cu adevărat important, de la un anumit nivel încolo, e capacitatea fiecăruia de a produce admirație.
Nadia și Hagi au avut-o. Dacă și Simona Halep o are, atunci va deveni memorabilă indiferent câte finale va pierde sau va câștiga.
* Călătoresc în Statele Unite ca bursier al Fundației Eisenhower, alături de alți 20 de oameni extraordinari despre care puteți afla mai multe aici.
Secretul unor jurnalisti
Să vă spun un secret despre acei jurnalişti care nu sunt plătiţi cu 4000, 7000 sau mai multe mii de Euro/lună ca să înjure toată ziua un partid sau altul.
Despre acei jurnalişti care sunt ameninţaţi telefonic sau direct de puternicii zilei doar pentru că şi-au făcut meseria.
Despre acei jurnalişti care mai cred că Bob Woodward e un model replicabil şi care preferă să spună adevăruri incomode chiar dacă ele nu confirmă părerile majorităţii.
Despre acei jurnalişti care fac toate astea fără să urmărească celebritatea. Doar din pasiune şi pentru că au fost învăţati de mici că “Să nu furi” şi “Să nu minţi” nu sunt opţionale. Sunt legi vechi şi sfinte.
Colectionarii de amintiri
Strâng amintiri. Pentru zilele în care picioarele îmi vor fi prea bătrâne. Şi sunt puţine amintirile care mă fac instantaneu fericit.
Ziua senină în care am schiat cu un prieten pe o pârtie la 3000 de metri.
Violonistul care cânta ascuns pe o stradă din Florenţa.
Familia care-şi scosese instrumentele în faţa casei lor din New Orleans ca să exerseze.
Cred că azi am mai găsit o minune. Când voi fi bătrân voi închide ochii amintindu-mi despre siluetele barcagiilor de pe lacul Inle din Myanmar.
Şi va fi bine.
Şi mai ştiu că nu sunt singurul care colecţionează amintiri. Suntem mulţi. Mulţi. Nu vom salva omenirea, dar cu puţin noroc ne vom salva pe noi înşine.
Barcagiul
A venit seara pe râul Mekong şi barcagiul trage la mal aşa cum au făcut-o şi oasele tatălui şi bunicului lui, aşa cum vor face şi seminţele copiilor lui.
A ajuns omul pe lună, a vindecat boli aspre, a înghesuit lumea întreagă într-un mic ecran, dar când îi vine apusul întotdeauna va avea nevoie de un barcagiu care să-l treacă apa cea mare.
În linişte. În tăcere. Fără temeri. Aşa cum curge Mekongul.
Barul in care m-a bagat nenea Agassi
Dacă nu auzeam că JR Moehringer e scriitorul din umbră al “autobiografiei” lui Agassi, cu siguranţă nu aş fi început să citesc o altă carte de amintiri. Degeaba a câştigat Moehringer un Pulitzer pentru reportaj, că nu ar fi primul premiant care e bun într-un sprint jurnalistic, dar gâfâie la maraton. “The Tender Bar” (Dulcele Bar – tradus în română) are şi peste 500 de pagini şi, vorba unui prieten mai înţelept şi cultivat decât mine, în epoca noastră merită să mai citeşti o carte de 500 de pagini doar dacă e strict legată de specialitatea ta sau dacă îţi răspunde la una dintre marile întrebări care ne bântuie când şi când viaţa.
Aşa că să trăieşti nene Agassi. Dacă nu-ţi plăcea ţie de Moehringer (Agassi a citit şi el Dulcele Bar) e mai mult ca sigur că nu ajungeam să-l citesc. Nu m-am omorât niciodată după stilul tău de a juca tenis, nene Agassi, dar ai nişte gusturi literare pe cinste. A trecut multă vreme de când nu am mai citit cu aşa plăcere o carte care nu are vreo legătură cu interesele mele profesionale. E un deliciu Moehringer. Câteva mostre:
– Îmi dai voie să-ţi spun ceva? a întrebat preotul. Ştii de ce i-a inventat Dumnezeu pe scriitori? Pentru că îi plac poveştile bune. Şi nu dă doi bani pe cuvinte. Cuvintele sunt acoperământul pe care l-am pus între El şi sinele nostru adânc. Încearcă să nu te gândeşti la cuvinte. Nu te strădui să faci propoziţia perfectă. Nu există aşa ceva. Scrisul e intuiţie. Fiecare propoziţie e intuiţie cultivată, a cititorului şi a ta în aceeaşi măsură.
sau
Un bărbat într-un costum şucar de bumbac indian a spus că dragostea e ca orice altă intoxicaţie. – Orice clipă de euforie e urmată de depresie. Îţi dai seama cât de beat ai fost după cât de rău îţi e a doua zi. Aşa e şi cu iubirea. Orice orgasm îţi iese pe nas.
Curge “Dulcele Bar” ăsta ca unul dintre cele mai dulci cocktail-uri posibile. Şi miroase atât de bine. Aţi mai auzit de o carte care să miroasă bine (nu, nu mă refer la mirosul fizic al hârtiei)? N-o să mă apuc să povestesc despre ce-i vorba. Pur şi simplu am mers pe mâna lui nea Agassi. Mână de campion.
Invidie de copil
Amintirea zilelor când, stând pe un scăunel, priveam mâinile bunicului cum lucrau printre albine şi îl invidiam sincer că e pensionar şi nu a primit teme de făcut în vacanţa mare.
* degetele din fotografie sunt chiar ale lui
Sunetul unei vieti normale
Sunetul vieţii mele e populat în multe zile cu claxoane, huruit de motoare, “atenţie se închid uşile”, ferestre trântite, taste lovite şi puţină muzică ascultată în căşti. Asta mă însoţeşte dimineaţa când plec şi seara când mă întorc. M-am obişnuit cu el.
Există însă zile, prea puţine, când sunetul vieţii mele se aude aşa: Continue reading Sunetul unei vieti normale
Abundenta si fericirea
Aveam 8 ani atunci când un ciorchine de banane era pentru mine un miracol.
Priveam cu încântare galbenul lor intens, pipăiam fascinat netezimea cojii, studiam cu pasiune de explorator etichetele lor colorate cu nume exotice, le miroseam, deşi ştiam că n-au miros. Când muşcam din fruct închideam ochii pe jumătate – era ritualul fericirii mele.
Pentru copiii de astăzi, bananele sunt banale. E un paradox că abundenţa nu înlesneşte accesul la fericire. Şi că mulţi dintre noi îşi închină viaţa obţinerii celei dintâi, râvnind în van la atingerea celei de-a doua.
Daca v-ati simtit ghinionisti ca v-ati nascut in Romania…
Dacă v-aţi simţit vreodată ghinionişti că v-aţi născut în România, priviţi acum la ce se întâmplă în Ucraina.
Dacă v-aţi săturat să faceţi parte din Uniunea Europeană, priviţi acum la ce se întâmplă în Ucraina.
Dacă vi se pare că Rusia (sau alt stat bogat şi autoritarist) poate deveni partenerul nostru, priviţi acum la ce se întâmplă în Ucraina.
Dacă vă pasă şi de altceva decât de circul politic dâmboviţean şi de buzele vedetelor de carton, învăţaţi din ce întâmplă acum în Ucraina.
E cea mai dureroasă dovadă a şansei istorice oferită României în ultimul deceniu; şi a faptului că nu suntem conştienţi de această şansă şi că muncim prea puţin să o transformăm dintr-un noroc întâmplător într-un viitor pe care să-l merităm. Continue reading Daca v-ati simtit ghinionisti ca v-ati nascut in Romania…