Pentru acest moment nepreţuit din mijlocul unui film bun mă duc la cinema: când întorc capul de la ecran şi văd o sală plină de adulţi pierduţi în povestea care curge. Unii au ochii măriţi, alţii îşi îndeasă popcorn în gură fără să mai bage de seamă că jumătate le scapă pe jos şi fetele se agaţă strâns de braţul muşchiulos din dreapta. O sală de adulţi transformată de un film într-o sală de copii e o privelişte nepreţuită. Ăsta ar trebui să fie efectul oricărui film nominalizat la Oscar.

Am pariat de multe ori în sinea mea pe cine va câştiga Oscarul pentru cel mai bun film. Dar devine plicticos să o faci de unul singur. Aşa că în acest an vreau să duc joaca mai departe, cu atât mai mult cu cât lista nominalizărilor din 2012 face orice previziune destul de dificilă. Lupta e strânsă. Voi pe cine mizaţi? Care dintre cele 9 filme v-a transformat pentru 100 de minute într-un copil care uită de sine? Şi pentru frumuseţea jocului: celor care vor intui corect filmul câştigător le dăruiesc un alt fel de povestiri – “Fanaticii – portretele a zece oameni cu vocaţie“. E o colecţie de povestiri frumoase şi în întregime adevărate.

Dintre cele 9 filme nominalizate am văzut 8 şi mai jos sunt impresiile mele la fiecare dintre ele, comentarii de simplu spectator.

• The Descendants (a primit nominalizări şi pentru regie: Alexander Payne şi rol principal: George Clooney) – M-a surprins plăcut filmul ăsta. În ciuda unui subiect banal (o intrigă matrimonială) scenariul e atât de bine scris încât te ţine legat de ecran. E un film despre cum, în faţa morţii, trebuie să îngenuncheze chiar şi cele mai puternice sentimente. Cum e răzbunarea.

• Extremely loud & incredible close (a primit nominalizare şi pentru rol secundar: Max von Sydow e excepţional) -Sunt subiectiv în faţa lui “Extremely loud…” Din cauza cărţii lui Foer, care e senzaţională. Iar filmul e impresionant: are câteva momente în care am simţit un nod de tristeţe în gât. Însă nu ştiu dacă voi ţine minte filmul datorită cărţii sau chiar pentru că e el în sine un film foarte bun.

• The Help (nominalizare şi pentru rol principal: Viola Davis) – Înţeleg de ce americanii pot fi emoţionaţi la “The Help”. Am descoperit în toamna lui 2011 cât de surprinzător de prezent e rasismul în viaţa de zi cu zi a americanilor. Dar pentru noi restul, europenii pentru care sclavia e un subiect împins sub preş, “The Help” rămâne un divertisment plăcut. Şi cam atât.

• Hugo (nominalizare şi pentru regie: Martin Scorsese) -Ah ce imagine frumoasă, mi-am spus după primele cadre din “Hugo”. Abia aşteptam ca Scorsese să se joace cu creierul meu. Nu s-a întâmplat. M-am bosumflat şi pe măsură ce minutele treceau chiar m-am supărat. O poveste fără zvâc, un scenariu prost, dar o reţetă bună să mângâie orgoliul hollywoodian amorezat de propria-i imagine oglindită în geamul frumos a lui Scorsese. Frumos, dar doar un geam.

• The Artist (nominalizări şi pentru rol principal: Jean Dujardin şi regie: Michel Hazanavicius) – Ar fi o lovitură elegantă pe obrazul Hollywood-ului ca un film mut (!) şi alb-negru să câştige Oscarul pentru cel mai bun film. În urmă cu câţiva ani am fost la Festivalul Filmului Mut de la Bonn. Proiecţiile erau în aer liber, în curtea interioară a Universităţii din Bonn. Coloana sonoră era cântată la pianul din faţa pânzei. Am intrat în prima seară din curiozitate. Nu mai ţin minte numele primului film, dar ştiu că am rămas şi la a doua proiecţie din seara cu pricina. Era Buster Keaton în “The General”. La sfârşit, cei 200 şi ceva de oameni prezenţi au aplaudat câteva minute în picioare. Au aplaudat nişte umbre. Am revenit şi în următoarele zile. Astăzi (sâmbătă) merg să văd The Artist. Am aşteptări mari. UPDATE: Nu am aplaudat la finalul The Artist. Chiar mai rău: am aţipit de 2 ori pe scaun. Noroc că era confortabil.

• Midnight in Paris (nominalizare şi pentru regie: Woody Allen) – Nu pricep cum o minunăţie inteligentă precum Whatever Works nu a primit nici măcar o nominalizare în 2009, dar primeşte Midnight in Paris. Între cele două filme ale lui Woody diferenţa e uriaşă. Necazul e că diferenţa NU e în favoarea nominalizatului de anul ăsta.

• Moneyball (nominalizare şi pentru rol principal: Brad Pitt) – Bun film. Subiectul sportiv îl face neatractiv pentru o anumită parte a publicului (mai ales că e cu baseball – atât de criptic în Europa), dar filmul e bun. Inspiraţional. Despre cât de mult noroc ai nevoie atunci când vrei să schimbi lumea. Şi de cât de greu e să vrei sa faci asta.

• The tree of life (nominalizare şi pentru regie: Terrence Mallick) – Nu-mi pasă că a câştigat Palme d’Or. Filmul l-am văzut la MŢR, stând pe nişte bănci incomode, şi nu a reuşit să mă facă să uit de durerea de fund. Pe la jumătatea lui începusem să privesc mai des cerul plin de stele decât ecranul. Nu-şi merită locul nici măcar pe lista nominalizărilor, în condiţiile în care o poveste atât de palpitantă cum e  “The Girl with the Dragon Tattoo” sau poezia “Melancholia” au fost omise. O porcărie de nominalizare.

• War Horse – Nu l-am văzut pentru că nu am reuşit încă să intru în acea stare în care să mă uit la un film despre cai. Mea culpa 🙂

Aici puteti vedea lista tuturor filmelor nominalizate în 2012.

Iar trailer-ul favoritului meu (nu va câştiga, eu aş paria pe Moneyball) e aici: