“Ce trebuie să facă trei olteni ca să se întâlnească? Câştigă fiecare o bursă la Washington.” Aşa mi-a spus râzând o dragă prietenă. Deşi sună a banc e adevărat. Am ajuns la Washington acum câteva zile unde erau deja unul dintre cei mai buni prieteni ai mei şi o fostă colegă de gimnaziu pe care nu am mai văzut-o de aproape 20 de ani. Cu toţii suntem în DC cu burse diferite, în aceeaşi perioadă. Such a small world. Ei cu un program finanţat prin Departamentul de Stat. Eu ca bursier al programului German Marshall Fund care mă va purta timp de o lună în 5 oraşe americane. Aici voi spune povestea unei experienţe care se anunţă a fi unică.
Suntem cu toţii (cei trei olteni) subiecţii soft diplomacy-ului american. Una dintre invenţiile originale şi extrem de eficiente ale guvernului american. Totul a început cu planul Marshall prin care ţările vest-europene erau susţinute financiar punându-se însă condiţia unei “cote culturale”. Fiecare cinematograf din ţările planului Marshall era obligat să difuzeze un anumit număr de filme americane. Dacă ruşii s-au impus cu tancuri şi nkvd-işti naturalizaţi, americanii au făcut-o prin povestea visului american şi actori arătoşi. Unii cu violenţă şi frică, ceilalţi cu vise şi promisiuni. Dintre cele două imperii e limpede care este preferat de orice om întreg la cap*.
Una peste alta, arhitectura Washington-ului strigă prin fiecare piatră “suntem un imperiu” şi prin fiecare inscripţie “a cărui ideologie spune că puterea stă în mâna poporului”. Dar ca orice imperiu şi ca orice ideologie există prea multe nuanţe, umbre sau lumini ca să le consumăm pe un blog. Dincolo de arhitectura specifică unei capitale de imperiu, Washington-ul e simpatic prin apetitul de a reproduce la scală 1:1 locuri europene celebre prin eleganţă. Rotonda interioară a National Gallery of Art (cu o colecţie minunat alcătuită de filantropul Chester Dale, un soi de papă Pius al impresioniştilor – aviz miliardarilor români care filantropesc pipiţe) seamănă izbitor cu Panteonul roman. The National Portrait Gallery are o piaţă acoperită inspirată din cea a British Museum, iar în Sculpture Garden avem copia la indigo a Metropolitain-ului parizian. Altfel, oraşul e desenat frumos şi maiestuos de un francez. Şi aşa ajung la frecventa comparaţie: relaţia dintre SUA şi Europa e asemănătoare celei dintre Roma şi Grecia antică.
Arhitectura spune adevărul şi despre instituţii. Vă amintiţi clădirile bruxelleze netransparente şi acoperite cu grilaje (cum e sediul Comisiei de exemplu) în spatele cărora muncesc birocraţi europeni a căror funcţie creşte direct proporţional cu etajul la care e biroul? Clădirea de mai jos, cu un parter lipsit total de ferestre, e sediul FBI-ului. Comentariile sunt de prisos şi observaţiile interesant de practicat şi în Bucureştiul nostru.
Şi încă două imagini:
The miracle ingredient for any cupcake – Washington, sâmbătă, ora 20.00. În faţa unei prăvălii cochete, Georgetown Cupcakes, se întinde o coadă de vreo 40 de minute. Una bucată cupcake 4 USD. Proprietarele au un show TV. Pe stradă, trei fetişcane se îndoapă: “wow, they taste incredible”. Cred şi eu: după o coadă de 40 min orice prăjiturică devine minunată. 🙂
Şi dacă vă rătăciţi cumva… 🙂
* propoziţie scrisă pentru anti-americanii dedicaţi 🙂