Aveam 8 ani atunci când un ciorchine de banane era pentru mine un miracol.
Priveam cu încântare galbenul lor intens, pipăiam fascinat netezimea cojii, studiam cu pasiune de explorator etichetele lor colorate cu nume exotice, le miroseam, deşi ştiam că n-au miros. Când muşcam din fruct închideam ochii pe jumătate – era ritualul fericirii mele.
Pentru copiii de astăzi, bananele sunt banale. E un paradox că abundenţa nu înlesneşte accesul la fericire. Şi că mulţi dintre noi îşi închină viaţa obţinerii celei dintâi, râvnind în van la atingerea celei de-a doua.
Ca-ntre fructivori, aceeaşi senzaţie încercată de dvs. în cazul bananelor, o am de la sharoane/kaki-uri. Am trecut de mult de copilărie, dar este într-adevăr, un lux ca un om să stea să se bucure de ce are, în loc să tot fugă pentru a obţine. Viaţa pare a fi ca în desenul animat cu veveriţele care-şi umplu un copac de ghinde într-atât că dă pe afară până nu mai rămâne nimic.
Pînă spre vîrsta de 14-15 ani am știut cum arată o banană datorită unei forme pentru nisip cu care mă jucasem cînd eram mic ce venea tocmai din copilăria antebelică a mamei mele. Cînd comerțul socialist a binevoit să furnizeze astfel de fructe (pe sărite, apoi rar și în deceniul 9 spre extincție) am fost foarte dezamăgit deoarece aproape întotdeauna erau verzi – nici vorbă de splendidul auriu al tablei vopsite amintită mai sus. Nu le puteai consuma imediat, trebuia răbdare pînă se coceau, iar cîteodată acest lucru nu se petrecea de loc așa că dăduseși banii degeaba. La un moment dat am găsit banane coapte normal și mi-am permis un veritabil abuz: mi-am cumpărat 1 sau 2 kile ȘI LE-AM MÎNCAT IMEDIAT PE TOATE (fără vreo consecință digestivă). Aveam 20 de ani.
Cata dreptate aveti!
Eu merg si mai departe si cred ca nu e nici o legatura. Dar la putini dintre noi, mai ales in Romania.
E totusi un minim, mult sub abundenta, cand legatura poate fi rupta in siguranta.