Noaptea trecută au fost 5 grade în Washington şi Steve, care lucrează la Friendship Place, a început să plângă ca un copil în timp ce ne spunea povestea unui homeless de care s-a ocupat anul trecut. Bărbatul dormea în stradă de 8 ani şi toţi atâţia ani a stat pe lista de aşteptare pentru a primi o casă de la stat. Când în sfârşit i-a venit rândul, era internat în spital pentru câteva săptămâni. Grav bolnav. După ce s-a însănătoşit, a luat actele şi a mers la primărie. Deadline-ul expirase însă şi bărbatul şi-a pierdut locul. Birocraţia a fost intransigentă şi l-a trimis înapoi în stradă. După câteva săptămâni a murit. “Ce ţară e asta în care îi lăsăm pe oameni să moară din motive birocratice?”, a întrebat Steve plângând.
Căsuţa simpatică de mai jos, aflată într-o zonă cochetă a Washington-ului, e un adăpost de zi pentru vagabonzii americani (homeless) numit Friendship Place. În capitala Statelor Unite (Washington-ul are 600.000 locuitori) peste 6000 de oameni dorm în fiecare noapte sub cerul liber sau în adăposturi uriaşe de 200-300 de locuri.
La Friendship Place americanii fără adăpost găsesc mâncare, asistenţă pentru obţinerea unui loc de muncă (deşi 20% dintre homelesii din DC muncesc full time, salariul minim în State – 7.25USD/oră – nu le permite multora să locuiască cu chirie), acces la internet, telefon şi “a quiet room” unde pur şi simplu pot să citească. Când vine noaptea însă, înapoi în stradă.
De când a început criza, Steve vede din ce în ce mai mulţi homelessi tineri cu studii superioare. Concediaţi fiind, nu-şi mai pot plăti ipoteca şi după câteva luni sunt daţi afară din casă de către bancă. Cei mai mulţi dintre vagabonzii cu studii superioare ascund părinţilor situaţia în care au ajuns. Decât să-şi recunoască eşecul în faţa familiei, preferă să doarmă în stradă sau în adăposturi până ce reuşesc să-şi rezolve problemele. Şi asta spune mai multe despre mentalitatea în care sunt crescuţi americanii decât o carte întreagă.
Am mai găsit într-un loc acest tip de “puritate americană 100%”: la întâlnirea cu liderul unei organizaţii Tea Party (aici aflaţi ce este această mişcare americană şi cum a devenit foarte populară, model pe care încearcă să se organizeze şi cei de la Noua Republică). Americanii din Tea Party “luptă pentru scăderea impozitelor, micşorarea importanţei guvernului şi mai multă libertate”. Ei cred că dacă “guvernul nu mai stă în drumul cetăţenilor, aceştia vor fi responsabilizaţi şi vor dezlănţui spiritul antreprenorial al Americii”.
Nu e un partid, deşi apropierea lor de republicani este evidenta. Dintre cei 113 candidaţi pe care i-au susţinut la alegerile din 2010, 82 au fost aleşi. Mulţi comentatori politici americani au scris atunci că alegerile au fost de fapt câştigate de Tea Party, nu de republicani (există subiecte – nu multe ce-i drept – în care membrii tea party s-au opus poziţiei oficiale republicane).
Nu e un partid pentru că se implică doar în anumite dezbateri publice – cele economice. “Politicile fiscale sunt singurul subiect asupra căruia toţi membrii mişcării au aceeaşi opinie. Dacă cineva porneşte o dezbatere despre căsătoriile între homosexuali sau despre imigranţi, ceilalţi îi vor spune: hai să revenim la oile noastre”, mi-a explicat un lider Tea Party.
Mişcarea este extrem de activă pe internet (au peste un milion de prieteni pe Facebook) şi a reuşit să elimine aproape toate verigile intermediare dintre cetăţeanul american activ şi politicianul care-l reprezintă.
Un exemplu: o organizaţie Tea Party publică pe site un act legislativ aflat la acel moment în dezbatere în Congresul american împreună cu poziţia mişcării (contra, de exemplu). Îţi introduci numărul de telefon într-o rubrică de pe site şi imediat vei primi un telefon de la sediul organizaţiei Tea Party care te va direcţiona automat spre biroul congresmanului care te reprezintă. La celălalt capăt al firului va răspunde un membru al echipei congresmanului căruia îi vei spune că eşti contra acelui act. Atunci când un astfel de birou primeşte sute de telefoane pe zi, congresmanul respectiv va fi nevoit să ţină cont de părerea alegătorilor săi. Mai ales că site-ul Tea Party monitorizează şi publică felul în care congresmanul a votat.
În Washington, Tea Party nu este privit cu simpatie. Democraţii nu-i iubesc pentru că în spatele lor stau puternici afacerişti republicani (Steve Forbes sau fratii Koch). Nici republicanii nu-i iubesc pentru că sunt capabili de multă presiune, fiind incomozi. Lobbiştii nu-i iubesc pentru că nu negociază deloc pe subiectul politicilor fiscale. Dar nimic nu ar fi posibil fără activismul caracteristic americanului de rând (care uneori pare ridicol est-europenilor) şi fără internet, datorită căruia “a devenit foarte uşor şi ieftin să devii un cetăţean informat. Principiul nostru e democraţie şi acţiune“.
Sigur că principiile libertariene ale Tea Party pot părea extreme unui european obişnuit cu statul protecţionist şi suportiv. Opinia unui membru al mişcării în privinţa sistemului medical american e radicală: “dacă statul nu este responsabil direct de asistenţa medicală asta nu înseamnă că americanii nu au acces la asistenţă medicală. Oricine poate merge la spital în Statele Unite, dar nu oricine are şi asigurare privată. Apoi există filantropia şi aici multe spitale au fost înfiinţate prin acte de filantropie.” Radicală viziune, nu-i aşa?
Şi totuşi, uitându-mă la felul în care organizaţii precum Friendship Place sunt finanţate, lucrurile prind sens. Friendship Place primeşte fonduri în egală măsură de la stat şi din surse private (puţin peste un milion de dolari). Dar banii veniţi din surse private provin 40% de la indivizi, 10% de la oameni de afaceri şi 35% de la biserici.
Două întrebări am:
- Câţi români ar dona bani (nu sume consistente, dar totuşi semnificative) pentru vagabonzi?
- Câţi români ar pune mâna pe telefon şi şi-ar suna parlamentarul (printr-un site ca cel dat exemplu) în privinţa unei anumite legi?
Un model care funcţionează şi este oportun într-un context, poate să fie fatidic într-altul. Foarte interesantă a fost reacţia colegilor mei de bursă după întâlnirea cu liderul Tea Party: majoritatea celor din vechea Europă erau revoltaţi de principiile enunţate, în timp ce majoritatea est-europenilor priveau cu simpatie discursul omului. Din nou contextul…
Urmează să merg în sudul american, în Charleston, oraşul unde a fost pentru prima oară arborat Gadsden Flag, stindardul de astăzi al Tea Party, pe care scrie “Nu călca pe mine” (cu sensul actual “nu mă călca în picioare”). Oare câţi români ar lua în serios această deviză?
