Suntem într-o săptămână cu simboluri puternice: trei decenii de la Revoluția din decembrie 1989, trei decenii de la căderea comunismului în România. E important ca noi să nu uităm. E important ca cei tineri să afle. Lucruri similar odioase s-au întâmplat și în alte popoare. Doar cele care au uitat, le-au repetat.

Și a fost 16 decembrie 1989…

Stând pe întuneric, bunicul începea să-și spună poveștile: din tinerețea de pe vremea Regelui, din război și din deportarea în care l-au trimis comuniștii. Eu eram mic și-l ascultam fascinat de sub 2 plăpumi uriașe umflate cu puf de gâscă. Povestea mult că era povestitor bun. Și nu încheia niciodată frumos, ca-n basme.

“Vlăduț, dar să nu carecumva să povestești ce-ți zic aici la școală sau pe stradă. Ăsta e secretul nostru. Dacă spui cuiva, ni se va întâmpla ceva foarte rău”. Și mi se făcea frică și nu spuneam.

Și bunica îmi povestea, dar se oprea întotdeauna cu poveștile pe la 1946-47. Mi-am dat seama de asta abia când am mai crescut și eram student. Așa că am întrebat-o de ce. Nu mi-a răspuns. A început să plângă. Tare.

Și a fost 17 decembrie 1989…

N-o să vă placă ce scriu acum. Dar adevărul uneori e foarte neplăcut.

Atunci, la Timișoara, cei care au tras în români erau tot români.

Vasile a pus mâna pe pistol și a tras direct în capul și în burta Leontinei. Primii oameni au fost uciși la Timișoara pe 17 decembrie: 66. Da, cel care a dat ordinul să se tragă “fără cruțare” (chiar așa a zis) a fost Ceaușescu. Dar cei care au apăsat trăgaciul au fost români, români ca și noi. Vasile, cel care a țintit capul și burta, era și el amator de sarmale și bucuros când Steaua câștiga Cupa. Că Ceaușescu a dat ordinul nu e o scuză, ci o dovadă.

Dovada că în Vasile, și în mulți dintre noi, e ascuns un Ceaușescu, e ascunsă o ticăloșie care ne face capabili de multe.

Poate nu e plăcut să conștientizăm asta azi, când toată lumea vorbește despre cât de buni, cât de împreună suntem de sărbători. Suntem… dar adevărul e că acolo, în mulți dintre noi, e ascunsă această ticăloșie.

Antidotul? La cel mai mic semn al apariției acestei ticăloșii să reacționăm. Să nu închidem ochii. Să strigăm! Să-l arătăm! Să alungăm răul din noi. El e aici, în noi, cu noi, și din 1989 a mai ieșit de câteva ori la suprafață. Ultima oară a încercat chiar anul trecut, în august 2018.

Numele Vasile e real: Vasile Joițoiu, ofițer de Securitate. A murit ani mai târziu, acasă, în libertate.
Numele Leontinei e real: Leontina Bânciu, mamă a trei copii. A fost unul din primele cadavre de pe străzile Timișoarei din 89. Avea vârsta mea când Vasile a împușcat-o. Azi o stradă din Timișoara îi poartă numele.

Dacă nu învățăm asta, atunci chiar au murit degeaba: ticăloșia e cu noi, în noi, e aici. Depinde doar de noi să nu închidem ochii când o vedem iarăși.

Unul dintre oamenii uciși atunci la Timișoara a fost împușcat în timp ce cânta în gura mare, pe stradă, Deşteaptă-te române! Era profesor de muzică și îl chema Ladislau Csizmarik. Cadavrul l-au ars.

Și a fost 18 decembrie 1989…

Mai țineți minte puricii de televizor?

Partidul Comunist Român decisese că poporul are voie să se uite la televizor doar la cele 3 ore de propagandă de lemn date de TVR. Erau insuportabile așa că toți își făceau antene artizanale și le puneau pe blocuri ca să prindem sârbii, bulgarii sau (norocoșii din Banat-Crișana) ungurii.

Dar adesea imaginea avea interferențe, era neclară, cu purici. Primii Tom și Jerry din viața mea vorbeau bulgăreștătă. Prietenul pe care-l invidiam cel mai mult era cel care avea un video în casă. Privitul Shogun-ului (un film din anii ’80), care avea câteva scene erotice, devenea un eveniment cultural. Toate astea se petreceau într-o semi-clandestinitate absurdă, în care înăuntrul apartamentelor sclipeau sute de mii de ochi însetați de lumea largă, iar în afara lor domnea întunericul: Partidul și Securitatea.

Așa era atunci. Sunt unele cuvinte mici care au sens doar pentru cei născuți înainte de ’89: puricii de televizor. Cuvinte mici care închid în ele o lume întreagă de amintiri din țara-lagăr: lagărul în care unii și-au trăit jumătate din viață, alții (mai norocoși, ca mine) doar o parte din copilărie.

Acum pare ireal, nu ?, că România a fost, cu doar 30 de ani în urmă, o așa țară.

Și a fost 19 decembrie 1989…

Voi toți, cei născuți după ’89, știți cum e să trăiești într-o țară complet închisă? Așa, cum e Coreea de Nord? Voi nu știți, dar frații voștri mai mari, părinții și bunicii voștri știu pe pielea lor.

Cu exact 30 de ani în urmă, pe 19 decembrie pe vremea asta totul era blocat: aeroportul Otopeni era complet închis, nici măcar un tren nu mai intra sau ieșea din România, de graniță nu te puteai apropia nici la 1 km fără să riști împușcarea pe loc. Totul din ordinul lui Ceaușescu, ordin executat de câteva zeci de mii de securiști și PCR-iști.
Totul pentru că alte câteva zeci de mii de timișoreni ieșiseră cu un curaj uluitor în stradă în zilele dinainte. Fără să aibă siguranța că vor învinge, că vor trăi. Dar nu mai puteau, senzația aia de sufocare mentală în fața unor nedreptăți incredibile… unii dintre voi, chiar și dintre cei născuți după ’89, o știți.

Cu exact 30 de ani în urmă, pe 19 decembrie, armata a tras în plin în muncitori la Timișoara. Dar oamenii n-au plecat. Strigau atât: “Morții nu ne lasă, să plecăm acasă”.

În special ei, oamenii care au ieșit în 16-17 decembrie ’89 sunt marii eroi ai României moderne: cei care au vorbit, cei care au făcut pasul în față atunci când puțini, de la București până la Iași, credeau că peste doar câteva zile dictatura va cădea.

Ei ar trebui să fie și să rămână modelele generației mele și a generației născute după ’89.

Aici https://bit.ly/36N5fKe puteți asculta toate emisiunile Europei Libere din acele zile. Eu eram copil, dar îmi amintesc o scenă cândva, în acea săptămână: radioul la care ai mei ascultaseră Europa Liberă undeva în colțul dormitorului, a fost luat și pus pe masă.

Și a fost 20 decembrie 1989…

Pentru cei care vă spun că era mai bine înainte de 1989: nu era. NU ERA! Uitați cu ce rată a mortalității infantile ne-a lăsat regimul comunist în 1990 – mureau pruncii în România ca în cele mai sărace țări africane.

Între timp, frecvența s-a redus de 4 ori. Da, mai avem până să ajungem vestul Europei din urmă, dar România a cunoscut una dintre cele mai accelerate îmbunătățiri ale îngrijirii maternale din toată lumea (!) în ultimele decenii.

Știți meritul cui este asta? E meritul acelor medici și moașe și asistente medicale și sociale care și-au făcut meseria cu seriozitate și dedicare. Au reușit să se impună și să impună un model pozitiv în medicina românească. Au salvat, la propriu, mii de vieți.

Credeți că ar fi putut face asta înainte de 1989? Când totul, absolut totul, era cufundat în întuneric, mizerie, lipsuri și ordine date de criminalii sau imbecilii Partidului?

Și a fost 21 decembrie 1989…

Locuiam lângă o fabrică de confecții unde trăgeau, de câteva ori pe săptămână, tiruri bulgărești, ungurești sau ddr-iste (pentru cei tineri: DDR= Germania comunistă a vremii). Cu ochelarii mei uriași (singurii care se găseau pe vremea aia) și cu prietenul meu Brăduț, slăbănog ca un fir, trezeam probabil simpatie și compasiune. Așa că ceream de la șoferii de tir gume Turbo străine cu abțibilduri sau cartonașe de fotbaliști. În cartier, astea erau aur curat și era imposibil să le găsești prin magazine (un singur coleg de la școală, fiu de ștab comunist, a adus o dată un PIF vechi de 4 ani – era unul din cele mai frumoase lucruri pe care le văzusem vreodată).

La un moment dat, mama și-a dat seama ce făceam mai ales că-mi era greu să nu mă fălesc cu abțibildurile primite de la tiriștii străini. S-a supărat pe mine. Atunci nu am înțeles de ce, acum înțeleg. Mama a fost și este un om muncitor și cinstit, iar imaginea copilului ei care se milogea la tiriștii străini pentru ceea ce erau, până la urmă, niște jucării banale… asta era ceva prea umilitor.

Asta a făcut comunismul cu România: i-a umilit până la os pe toți oamenii ei cinstiți și muncitori. Și nu așa, de câteva ori; ci zi de zi, ceas de ceas, minut de ură după minut de ură.

Și a fost 22 decembrie 1989…

Luam pâinea pe cartelă: o pâine și jumătate pe zi, atât aveam voie să cumpărăm. Mi-aduc și azi aminte cum vânzătoarea o tăia cu un cuțit mare pe tejghea și mirosul de sărăcie dinăuntru. Luam lapte doar după o coadă de o oră și pungile reci alunecoase le simțeam ca o victorie. La fel și ouăle, zahărul. Și eu eram copil, trăind sărăciile și umilințele cu inconștiența vârstei. Dar părinții noștri? Sau bunicii noștri?

Aici sunt cele mai frumoase imagini filmate cu poporul meu:

https://www.facebook.com/paul.cozighian/videos/10157726925843433/

22 decembrie 1989, sute de mii de români strigând ca un singur suflet: LIBERTATE.
E efemera împlinire a unei profeții: dă oamenilor pâine și te vor urma, dă oamenilor o idee și vor muri pentru ea.

Azi ne amintim de ultima zi a Revoluției din 1989. Cândva, puțin după prânz, Revoluția s-a terminat și lovitura de stat a început. Aproape trei sferturi dintre românii uciși în 89 au fost împușcați după ce Ion Iliescu și gruparea lui au ajuns în înaltele birouri.

Eu, alături de familia mea, voi fi astăzi la marșul memorial de 22 decembrie care pleacă din Piața Victoriei la ora 5 pm. https://facebook.com/events/s/memorial-22-decembrie-1989-sun/2507330566255934/?ti=icl.

Pentru că e important ca noi să nu uităm. E important ca cei tineri să afle. Lucruri similar odioase s-au întâmplat și în alte popoare. Doar cele care au uitat, le-au repetat.