Nu mi-a fost greu să-l înţeleg pe Andrei Ujică când a spus că documentarele de pe Discovery sunt un soi de manele. Pentru că, în 2010, am văzut câteva documentare care mi-au provocat acea stare de graţie ce apare doar după o carte foarte bună (iar 2010 a fost un an bun pentru că mi-a adus şi cel mai bun documentar pe care l-am văzut vreodată: e la finalul acestei postări).

Unele dintre ele sunt clasice, cum e White Diamond(regia lui Werner Herzog), altele sunt destul de recente. Deşi imaginea şi stilul filmării diferă, fiecare dintre minunăţiile de mai jos lovesc undeva adânc, acolo unde te doare sau unde te bucuri. Marc Anthony e omul cu care fiecare dintre noi ar vrea să semene. Doar că puţini avem curajul să o facem.

Dacă White Diamond lasă în urmă zgomotul făcut de aripile unui înger, The Story of Anvil e cu 666, cu infern, cu chitări încinse de un dildo. E nebunia şi atracţia infernală a metal-ului la care visează un copil necrescut: Lips. Aţi auzit de metalarii canadieni de la Anvil? Vag… Dar să-i vezi pe Slash sau pe Ulrich de la Metallica cum vorbesc despre anonimii ăştia. Cu reverenţa de care nu i-ai crede capabili. The Story of Anvil e foarte tristă deşi, în mijlocul ei, sunt nişte metalari nebuni. E istoria lui Peter Pan îmbătrânit, un Peter Pan care face rock.

Bine aţi venit în Iad, bine aţi venit în avanpostul Restrepo. Era să mă las păcălit de trailer (mult mai prost decât filmul), dar Restrepo nu e despre soldaţii traumatizaţi şi nici despre conspiraţia industriaşilor făcători de arme. Documentarul e senzaţional, un reality show filmat în cel mai periculos avanpost american din Afganistan. Nimic propagandistic. Totul e un coşmar live: zâmbetul forţat de pe faţa soldatului care povesteşte cum nu mai poate dormi noaptea, întâlnirile cu sătenii, frica. FRICA din filmul ăsta sufocă şi te duce acolo unde nimeni nu-şi doreşte să fie. Dar mergi, şi nu din patriotism sau alte -isme, ci doar pentru că presiunea turmei te împinge. Cu timpul, turma îţi devine frate,  soră şi singurul obstacol dintre tine şi glonţul care-ţi taie viaţa. Dacă ar vedea Restrepo, Neagu Djuvara şi-ar opri în gât spusa celebră: Europa s-a moleşit din lipsa unui război.

Deşi nu are noroc de minunăţiile filmate în White Diamond şi nici de dramatismul imaginilor din Restrepo, “The English Surgeon” (de Geoffrey Smith) este cel mai puternic film pe care l-am văzut în ultimii ani. De ce? În primul rând pentru că e real. Minunata prietenie dintre un ucrainean şi un englez salvează vieţi. La propriu. Dar le şi poate distruge. În al doilea rând pentru că e simplu. Speranţa e o substanţă simplă, e un miracol încă nedospit care împinge lumea înainte. În The English Surgeon vedem acel milimetru de mişcare spre mai bine. Şi, în al treilea rând, pentru că se termină cu singurul gând gândit de-un creier uman care poate transforma speranţa în miracol. Acest gând verbalizat de chirurgul Henry Marsh e ingredientul magic al umanităţii. Nu e basm. E o poveste. Adevărată!