Civilizatie trista

Aproape în fiecare zi trec pe lângă un restaurant rustic, clasicul “specific românesc”. În prag stă de obicei, îmbrăcat specific româneşte, un bărbăţel de vreo 40 de ani, cu un aer uşor dezorientat din cauza ochelarilor cu lentile mari şi groase, cu fizionomie de copil şi umblet legănat de pui de raţă. E simpatic tare şi de fiecare dată îmi zâmbeşte invitându-mă la el în restaurant. Deşi mă foarte binedispune, n-am intrat niciodată.

Însă acum două seri, bărbăţelul era foarte trist. Stătea înăuntru, singur la o masă, şi plângea. L-am văzut pe geam şi m-am oprit. Dacă eram personaj într-un film, aş fi intrat în restaurant, aş fi comandat o bere şi-o pastramă şi el şi-ar fi povestit toată viaţa.

Dar nu eram într-un film. Ci doar un orăşean inhibat de regulile a ceea ce numim, uneori greşit, comportament civilizat.

Suparare

One thought on “Civilizatie trista”

Leave a Reply

Your email address will not be published.