Titlul postării nu are un semn de întrebare la sfârşit pentru că e o certitudine. “După dealuri (Beyond the Hills)“, ultimul film regizat de Cristian Mungiu, este cel mai bun film despre România din ultimii 20 de ani. Pe lângă jocul impecabil al Cosminei Stratan (maica Voichiţa), filmul excelează pentru că reuşeşte să povestească cu acurateţe despre o felie groasă a societăţii româneşti, fără să folosească tuşe tari şi nici ingredientele succesului facil: sexul sau violenţa. În “După dealuri” nu veţi vedea nici imagini aluzive despre călugăriţe lesbiene şi nici albul ochilor tras peste irisul unui exorcizat.
Începând de la cele trei imagini din spatele psihiatrului vasluian – o icoană, o giocondă şi un profil pe fundalul unui apus marin care aminteşte vag de reclamele la grupurile yoga – şi sfârşind cu replica pierită a maicii stareţe aflată în faţa cadavrului Alinei – “Dar noi n-am vrut să facem rău nimănui” – filmul abundă în detalii care au o calitate ce lipseşte adeseori chiar televiziunilor noastre de ştiri: descrierea cu precizie a realităţii. Punctual însă, iată motivele care susţin afirmaţia din titlu:
- Atât excesivii anti-ortodoxişti, cât şi radicalii pro-ortodoxie vor fi dezamăgiţi de acest film, care reuşeşte să povestească într-un fel măiastru una dintre cele mai întunecate întâmplări petrecute în ultimii ani într-o mânăstire românească, fără să-i transforme pe călugări în nişte fiinţe crude şi lipsite de inimă. Toţi trăitorii din mânăstirea Dealul Nou din filmul lui Mungiu seamănă mult cu fiecare dintre noi: fricoşi, înfometaţi, dezorientaţi. Or acestea nu-s păcate. Marele lor păcat, unul comun, este ignoranţa. Voită şi conservată. “Crede şi nu cerceta” scris pe gardul mânăstirii este de altfel o formulă care nu poate fi găsită undeva în Biblie, iar Mungiu ştie sigur asta. Pentru călugăriţele din “Dealul Nou” nu poţi simţi furie, ci doar o compasiune amară: ca atunci când ţi-e milă de un prost pentru că e prea prost să te lase să-l ajuţi.
- Prezenţa în film a autorităţilor bisericeşti fără să vedem un moment vreun inel gros de episcop. Episcopul din film este plecat în străinătate, nu vrea să vină să sfinţească Biserica “Dealul Nou”, nu vrea să discute cu stareţul… Păstorul nu vrea să audă de oaia lui rătăcită, nu are timp să o ajute şi nici să o înveţe.
- Cele două fete, maica Voichiţa şi Alina, prietena ei din orfelinat venită acum de la muncă din Germania, sunt cele două alternative oferite de “Ţară” tinerilor români: fie emigrarea, fie refugiul într-o zonă pseudo-mistică. În ambele cazuri e o rupere dură de realitate, căci emigrarea e o formă de suicid social, iar misticismul în lipsa educaţiei provoacă sindromul “din prea mult dor să-i crească aripi, a uitat că are picioare”. Rezistă mental şi fizic acestor şocuri doar personalităţile nefisurate deja de antecedente şi mai dure. Nu e cazul Voichiţei şi Alinei, crescute într-un sistem de protecţie a copilului în care tirurile occidentale de ajutoare ascundeau printre jucării şi unul-doi pedofili, iar sărăcia românilor era cel mai serios obstacol în calea generozităţii continue. Remarcabil e că “După dealuri” ne aminteşte toate acestea cu simplitate: fără zvârcoliri sau mizerabilisme.
- De mult nu am mai văzut descris cu atâta luciditate şi precizie Răul imens pe care îl poate provoca un sistem medical falimentar, în special cel din zona sănătăţii mintale.
Toate cele patru teme sunt aliniate în filmul lui Mungiu de-a lungul unui fir narativ curat, fără sofisticării şi arabescuri inutile. Ce bine că Mungiu nu a mai simţit că trebuie să demonstreze ceva despre sine lucrând la acest film. Talentul său de povestitor abia în “După dealuri” şi-a dat adevărata măsură, filmul fiind mult mai bun decât predecesorul “4 luni, 3 săptămâni…” care a câştigat marele premiu la Cannes. Deşi cunoşteam întâmplarea de la Tanacu (şi deci deznodământul), acţiunea m-a ţinut permanent în priză, în ciuda celor două ore şi jumătate.
De ce “După dealuri” este cel mai bun film despre România făcut în ultimii 20 de ani? Pentru că vorbeşte echilibrat despre lucruri incomode. Pentru că ne pune în faţă o oglindă, fără să renunţe din frică sau conformism la adevăr. Şi, în special, pentru că nu-i sileşte pe spectactori să tragă concluzii. Îi lasă să gândească singuri… ceea ce e o formă de respect cu care românii se întâlnesc atât de rar.
PS. Cel mai mare defect al “După Dealuri” este trailer-ul în engleză. Muzica şi scenele alese lasă impresia că urmează un film dur, un soi de “Exorcistul” est-european. Nimic mai fals. Înţeleg că un trailer trebuie să vândă, dar totuşi…
PPS. O prietena imi spune ca trailer-ul pentru Statele Unite este intotdeauna realizat de distribuitor, fara acordul regizorului.
O spălăcanie de peliculă fără nici o legătură cu realitatea! Un baros-fără nici un efect- prăvălit peste ortodoxie cu aceeaşi furie cu care o fac sectanţii!
Ei, oghion, deja te identific ca pe un brav fiu statornic, pândind la gard către vițelul cel îngrășat ce se taie de multe ori în bucuria revenirii a câte-un fiu risipitor. Lasă-i pe ”sectanții”să-și mănânce propriile roșcove, iar pe vameși să regizeze. Personal, la nici 24 de ore după ce-am vizionat filmul, pot spune că mi-a plăcut și că nu văd în el nicio exagerare, nicio atingere adusă unei realități excepționale, cu totul diferită față de ortodoxie. Sau poate tu crezi că filmul a țintit ortodoxia? Eu nicidecum. Comunitatea ortodoxă își are propriile drame, iar ca să-l citez pe un profesor al meu, ”așa se încăpățânează Dumnezeu să facă sfinți din tot felul de păcătoși”. Am simțit o satisfacție enormă identificând în acest film piatra unghiulară a unei polemici purtate între mai multe puncte: mass-media ahtiată după rating, opinia publică numai bună de-azvârlit cu piatra și o sentință de condamnare, la rândul ei înfierată. Acum mai avem un punct de reper, cel puțin noi cei care știm să vizionăm un film sine ira et studio. Față de toate posibilele pericole pe care unii sau alții le văd suflând în ceafa ortodoxiei, eu m-aș erija în rolul unui antic Gamaliel și aș spune: stați liniștiți fraților, ortodoxia e de la Dumnezeu și nu o risipește un film. Restul, hai să-l mai vedem o dată, pentru că este o piesă cinematografică de excepție!
P.S. Ca să nu mă înfierezi drept un ”sectant”, în forul tău interior, îți spun că ți-a răspuns un ortodox și un doctorand în teologie ortodoxă.
Despre un film pe care nu doresc sa-l vad intregime nu voi avea ce comenta. Despre felul de a promova filmul, la pachet cu o poveste adevarata, dar pe care filmul nu o reda si nici nu o explica, din anumite motive neortodoxe sunt multe de spus si nu bune. Sa creezi lumii impresia ca in Romania se practica exorcizarea si se omoara oameni, nu stiu daca este cea mai buna imagine. Mai ales ca asta este un caz rar, nu se intampla peste tot si tot timpul. Nu cred ca intentiile au fost cele mai bune, mai ales ca autorul a stiut ca toarna filmul pentru piata externa. El insusi a zis ca mai mult de 10 mii Euro nu spera, din proiectii autohtone. Este un film despre o exceptie nefericita, pus la pachet cu o carte pe care o contrazice desi zice ca se inspira. Mai mult, chiar autoarea cartii se plange despre atitudinea partinitoare si excess-ul de corelare intre film si carte fara respecta contractul incheiat si bineinteles bunul simt.
Tocmai dintr-o lunga si bogata traditie ortodoxa, romanii nu vor pune botul la niste fraze academice, parfumate si-si vor pastra piosenia fata de credinta lor. Chiar daca pentru asta, savantii si doctoranzii si alte desteptaciuni ale pamantului o sa-i injoseasca si o sa-i ocarasca ca sunt prosti si nu inteleg ce briliant e Mungiu. Las-o asa ca tot nu trebuie.
Felicitari, vlad!
Ei, Mona, savanții sunt cei care te vor învăța că în sinaxar îi vei regăsi și pe Sf.Dimitrie cel Nou și pe Sf. Athanasie cel Mare. Și pe Sf. Cuv. Parascheva și pe Sf. Maxim Mărturisitorul. Câtă lume pioasă a auzit de cei din urmă? În același sens te rog să apreciezi și opinia ”savanților, doctoranzilor și ale altor deșteptăciuni ale pământului”.
Dincolo de acestea, tradiția ortodoxă autentică nu se va clinti în mintea celor ce vor vedea filmul, așa cum nu se clintește Casa Poporului atunci când strănut eu lângă ea. Dar filmul rămâne valoros! ”Savantus” dixit! 😉
Eu am gasit filmul ca fiind deosebit de echilibrat. Fiecare a putut sa ia din film exact ce a dorit sa concluzioneze. Rasetele din sala in moment de mare dramatism au spus multe. Dar sunt sigur ca cei care au tacut, au inteles si ei ce au putut sa inteleaga.
La fel si eu cred ca este un film exceptional. Poate, intr-adevar cel mai bun film despre Romania post-decembrista. O Romanie a lipsei de educatie crasa si a lipsei de discernamant duhovnicesc. Importanta discernamantului este o caracteristica esentiala ortodoxiei. Patericul, o colectie de apoftegme din lumea calugarilor primelor secole de crestinism, parca este construit anume in jurul acestei teme. Lipsa de discernamant este punctul central al filmului lui Mungiu, in cazul lui ca lipsa de educatie. Dureros.
Am scris eu mai multe despre film aici: http://cristianpascu.ro/dupa-dealuri-de-cristian-mungiu-un-film-despre-a-vrea-binele-cand-nu-stii-ce-este-bine/
Ia să-l felicit și eu pe Cristian Pascu, în spiritul comunicării indirecte dintre comentatori! 😉 Anca, sper că nu ai fost ironică!? 🙂
Din pacate, foarte putini au inteles ce s-a intamplat la Tanacu. Iar Cristian Mungiu nu se afla printre ei.
Prin filmul acesta, Occidentului i s-a servit ceea ce astepta. Sub masca (nereusita) a obiectivitatii, s-a brodat pe marginea ideii de popor inapoiat, propagata si mai abitir pe seama romanilor de cand au intrat in UE, tocmai de catre concetatenii nostri europeni (sau mai degraba de catre mass media, care nicaieri nu e straina de anumite jocuri de putere si interese).
E un loc comun faptul ca imaginea are un impact extrem de puternic asupra constientului si mai ales, asupra subconstientului uman. Tinta nu e doar opinia publica din afara, care e deja formata, ci chiar romanii, care trebuie convinsi ca sunt exact asa cum sunt prezentati, drept care nu trebuie sa mai ridice capul din pamant si sa consimta la orice. Sau sa se indeparteze si mai rapid decat o fac de credinta ortodoxa, asociata fara echivoc cu lipsa de educatie.
Obiectivitatea filmului? Arta e prin excelenta subiectiva. Si nu poti trata onest un subiect- o lume atat de complexa ca a monahismului – pe care nu o cunosti din interior si care are un cu totul alt set de valori, o alta modalitate de intelegere a lumii. E ca si cum ai incerca sa descrii atomul zugravind coaja marului.
De altfel, familia Mungiu are traditie in atacul – de preferinta mondializat- la adresa crestinismului, mai ales ortodox. N-as pomeni nicaieri de piesa porno-blasfemiatoare “Evanghelistii” a Alinei Mungiu, daca n-ar fi necesar pentru intelegerea unei anumite viziuni si optiuni, de unde totul devine mult mai usor de explicat. Sigur, acea violenta de expresie nu mai are trecere, azi sunt necesare mijloace mai subtile.
Observ ca mi s-a sters comentariul. O alta dovada de obiectivitate.
In ceea ce priveste legatura dintre credinta si educatie, ea pur si simplu nu exista. Apostolii au fost in majoritate oameni simpli, fara carte; Iuda, in schimb, era un om destul de cultivat.
Printre sfintii ortodocsi au fost atat oameni nestiutori de carte, cat si eruditi.
Dar chiar nu are rost sa mai scriu. Cine vrea sa fie orb, orb ramane.
Remarcabil este echilibrul cu care filmul ne analizeaza manunchiul de cauze care s-au adunat pentru a da drama.Nici o ostentatie,dar nici raceala clinica a AUROREI lui Cristi Puiu.O radiografie clara a Romaniei nu doar profunde, care-i va enerva,ca orice oglinda ne-complezenta,pe ortodocsii fara indoieli de pe la noi.O RECONSTITUIRE pe stil nou,de tranzitie.
Nu am vazut filmul, recunosc. Am citit doar recenzia lui Vlad si comentariile la adresa acesteia. Nu ma pot pronunta despre film, dar nu pot sa nu observ o preocupare prea mare a crestinilor ortodocsi pentru imaginea tarii, a ortodoxiei. Pana la urma, daca credinta e atat de mare, iar noi suntem atat de profunzi, de ce ne ingrijoram mai mult de imagine decat de noi insine? Poate ar trebui sa ne schimbam, ca oameni, si sa proiectam imaginea noastra in lume asa cum pretindem ca este ea. Nu suntem ignoranti, nu suntem exorcisti? S-o dovedim mai intai, apoi sa ne ofticam ca se fac filme care arata neadevaruri. Fie ca Vlad are dreptate, fie ca nu, pana la urma fiecare ramane cu ce-i al lui si ce desprinde din experientele proprii. El ramane cu satisfactia de a fi vazut un film bun si cu concluziile lui, pe cand altii raman cu framantari si gust amar, cuvinte grele si apelative urate la adresa altora. Te intrebi atunci, unde e crestinismul din noi?
Buna recenzie. Cred ca pentru mine, preot ortodox, filmul pune in evidenta improvizatia cu care se lucreaza in Biserica (si, as indrazni sa spun, in sistemul medical din Romania). Se stie ca in spatiul monahal nu intotdeauna exista o pastoratie a vocatiei, o incurajare si gestionare buna a vocatiei spre preotie sau calugarie. Stiu muncitori de pe langa manastiri care, din lipsa de personal, au fost incadrati ca si vietuitori desi ei, bietii, aveau o singura vocatie: de a fi utili manastirii in plan administrativ.
Filmul arata ca institutional vorbind, nu duhovniceste, Biserica nu functioneaza. Nu filmul ne distruge ci ne mananca propria incompetenta, ignoranta, lipsa de cateheza si formare autentica. Cei care absolva o facultate de Teologie – fapt care ii califica, formal – pentru a fi hirotonit preot, stiu ca nu esti deloc pregatit pentru pastoratie. Ti se dau pe mana zeci, poate mii de suflete si tu, sunt cazuri, abia ai 21-22 de ani (ai absolvit seminarul de 5 ani si facultatea o faci la fara frecventa) si habar nu ai de unde sa o apuci. Molitvelnicele si pidalioanaele sunt impracticabile si atunci faci ce stii: improvizezi! cu rezultate care se stiu…
Preotul de la Tanacu (sau Dupa Dealuri) a fost mandatat, hirotonit de un episcop care a dat girul pentru numirea lui la manastire. Domnul Mixich o spune bine: unde e episcopul cand turma e la ananghie?
Nu putem pune la indoiala navalirea “hoardelor Barbare” a multimii intregi de “mone” revoltate ,intru apararea fiintei noastre “stramosesti”… Pai ,cand vezi “Junta” militara a Obscurantistilor ortodoxiei mioritice te gandesti cata dreptate avea Nea Nicu, cu “neamestecul in treburili interni”… Secta “revoltatilor ii are ca modele pe paunescu, socaciu “greierele anti -occidental, ce denunta sionismul american , perfidul Albion samd si toti …”nepotii” protocronisti ai lui Edgar Papu ,ai cuibului “patriot” de la revista “saptamana”precum si urmasii lui Iosif Constantin Dragan, ce oricand sunt sunt pregatiti sa puna “pieptul la hotara”, insa ceea ce le lipseste -cu desavarsire- acestor “soldatzei” este umorul desavarsit al unui vadim tudor…”Flacara” spiritului nostru neaos “va arde” mereu , prin noi si noi discipoli, gata de “lupta”…Nici o diferenta fata de anii ’90, cand “iliestii” lui dan iosif aplaudau minerii ,iar astazi pe victor socaciu sau dan puric…Asa se castiga alegerile, de la “Forza Italia” berlusconeasca la “che guevarra ” constantean…
Lumea se afla intr-un razboi intre traditie, conservatorism si valorile comunitare, pe de o parte, si (post)modernitate, idei progresiste si individualism pe de alta parte. In prima tabara se afla bisericile, in cede-a doua anticlericalismul. In occident lupta a fost in mare parte pierduta de biserica catolica si bisericile protestante. Cea catolica a ramas “ortodoxa”, dar si-a perdut credinciosii; cele protestante au incercat, fara prea mare succes, sa-si pastreze credinciosii adaptandu-se noilor ideologii, in fata caroara au sucombat. Acest film se plaseaza in tabara progresista, altfel nu ar fi atat de laudat de militantii acesteia – a se vedea cealalta recenzie preluata de Hotnews (http://www.dollo.ro/2012/10/dupa-dealuri-suntem-noi/).
Asadar ortodocsii au toate motivele sa fie suspiciosi fata de film.
N-am putea face efortul de a comenta filmul in sine,fara a-l inregimenta intr-un curent ideologic?Sa-i judecam eficienta cu care se apropie de un fapt de viata,fara a-l banui de intentii anti-ortodoxe.Macar am putea sa-l vedem,INAINTE de a comenta.Asa cum Alta-Mona nu cred ca a citit EVANGHELISTII Alinei Mungiu-altfel n-ar putea vorbi de “piesa porno-blasfemiatoare”.Iar ortodocsii autentici sa-si aduca aminte de cozile salbatice la pupat moastele,inainte de a-l acuza pe Mungiu ca denigreaza natia.
Cred ca e un film profund omenesc si adevarat despre dramele produse de ignoranta,superstitii si suficienta ortodoxa.Despre Trufie spirituala si obtuzitate deghizata in intentii salvatoare.Dar drumul spre iad e pavat (si) cu intentii bune.
De fapt,ma numesc Georgescu,nu Gergescu.
Pentru AT:Ortodocsii ar face bine sa fie suspiciosi in legatura si cu adevaratele resorturi sufletesti ale ultra-conservatorilor.Iar razboiul de care vorbeai-in Occident-a fost cistigat demult de moderatia bunului sumt,contra unor “valori comunitare” represive si anacronice.De acord,s-a si pierdut ceva dar era inevitabil/cred.
Pana la urma ce conteaza? Sa realizezi micimea celui de langa tine (sau prostia lui – de cate iti poate veni mila) ?! De ce ar conta asta? …
Ce nu intzeleg oamenii “mari” e ca demersul lor e in esenta lui pervers oferind celor care se considera “superiori” o noua doza de autosatisfactie care-i va mentine in continuare inerti fatza de cei de langa ei fiind invaluiti in aerul lor steril de superioritate.
Fara deschiderea spre Dumnezeu nimic nu conteaza. Cadavre vii.
Iar deschiderea spre Dumnezeu se face nu dupa capul nostru ci cu randuiala cuvenita, cu aplecarea in duh necesara, cu cainta de fiu care se intoarce acasa – nu cu arogante intelectualiste.
Cheia pentru orice demers creativ o constituie credinta ca “bine concentrat”. Fara acest miez n-avem nimic de valoare.
Pentru Mircea.
Biserica n-a functionat niciodata bine institutional. E pur si simplu o iluzie.
Ce a functionat tot timpul a fost relatia avva-ucenic dar care nu e institutionalizata.
Ce se poate face institutional e sa creezi un cadru de dezvoltare adecvat. Atat.
Biserica = spital, corabia pe care navigam in lumea asta, “turma” smerita dar fierbinte de oameni stransi in jurul lui Hristos.
Cine? Noi oamenii de azi – cu toate relele luate din societatea si mass-media (atee si apostata) in care traim. Cu toate relele noastre cu care ne razboim ceas de ceas.
De aceea cei care se leaga de biserica neparticipand la lupta ei sunt pur si simplu niste ipocriti. Parca lupta asta nu-i priveste si pe ei (sunt nemuritori si curati ca lacrima). Considerandu-se confortabil intr-o pozitie de “connesseuri” nu pot vedea in cel de langa ei chipul lui Hristos ca sa lumineze si ei, prin jertfa lor, lumea in care traiesc de dragul lui (si al Lui – care se identifica cu el).
Eu zic sa nu-i bagi prea mult in seama, ci darui-te turmei pentru care Dumnezeu te-a pus raspunzator.
Ortodocsii autentici pot simpatiza cu cei care le reamintesc intr-un spirit al iubirii rosturile venerarii relicvelor, nu cu cei care ii iau in ras, le arunca cele mai insultatoare ocari si ii stigmatizeaza cum se intampla acum. Retorica cu valori comunitare represive si anacronice este exemplul perfect pentru razboiul de care vorbeam.
A fost un film mişto. Plin de inexactităţi (asta apropos de “adevăr”) faţă de ce ştiu eu că se întîmplă în mod real într-o mînăstire ortodoxă; dar orişicît, filmul este făcut bine de un meseriaş care a vrut să pună focus pe nişte probleme care lui i s-au părut relevante, şi a reuşit.
@ Ortodocşilor hardcore: Orice film artistic este o ficţiune care porneşte de la nişte fapte reale şi nu pretinde că zugrăveşte întocmai realitatea; nu trebuie uitat acest lucru, deşi este evident. Judecata trebuie să se oprească însă la nivelul artei; mai departe, ca intenţie denigratoare a ortodoxiei adevărate (dacă o fi fost asta), omul Mungiu este singur responsabil în faţa lui Dumnezeu şi nu e treaba comentacilor. E păcat însă că un om cu o aşa minte nu vrea să vadă şi părţile luminoase ale creştinismului.
Mă rog. Vorbe.
E un film mişto, a meritat banii daţi.
ai copiat de undeva articolul sau e scris de tine?