Am fost întrebat de mai mulți dacă am emigrat din România. Nu, dar sunt plecat pentru aproape un an în Statele Unite cu o bursă Fulbright/Humphrey la Facultatea de Medicină a Emory University din Atlanta. Așa se explică postările mele din ultimele săptămâni.

Ce fac aici? În primul rând voi învăța practic cum funcționează în spitalele americane mecanismele lor de îmbunătățire a calității îngrijirilor medicale, cum reușesc să crească siguranța pacientului sau să reducă frecvența efectelor adverse. Medicina americană e foarte bună la asta.

Apoi sunt foarte interesat de un nou model de plată a serviciilor medicale și a medicamentelor în care Statele Unite inovează mai mult ca alte țări: este un sistem bazat pe valoarea a ce oferă medicul/spitalul/medicamentul respectiv, nu pe cantitate.

Exemplul cel mai ușor de înțeles este legat de cancerul de prostată: majoritatea spitalelor din lume obțin rate mari de vindecare prin intervenție chirurgicală și sunt plătite în funcție de cât de mulți pacienți operează. Doar că una din cele mai frecvente complicații ale acestei operații, care altfel salvează viața bărbatului, este impotența. Aici spitalele diferă foarte mult în rezultate: unele reușesc să mențină un număr redus de astfel de complicații, dar altele nu. Cu toate acestea, la momentul plății nu contează deloc calitatea vieții pacientului după tratament (adică numărul redus de complicații). Contează în schimb cantitatea/numărul de operații – în logica sistemului medical (inclusiv cel românesc) pacientul e ca o bujie pe o linie de asamblare. Asta trebuie să se schimbe.

Din biroul pe care îl împart cu alți câțiva colegi, medici veniți ca și mine din țări unde e încă mult loc de mai bine, pot vedea sediul celui mai mare institut de sănătate publică din lume (CDC – locul unde s-a găsit ac de cojocul virusului Ebola sau Zika sau de unde a pornit campania globală de vaccinare care a eradicat poliomielita). E impresionant cum impresionant e și ultra-modernul spital universitar în care am treabă aproape zilnic.

Și da, sigur că mi-ar plăcea să lucrez în astfel de locuri. Dar apoi imediat îmi amintesc de acasă și de cât de multă treabă mai avem, și de cât de mulți oameni mai putem ajuta și câte lupte bune mai avem de purtat. Și atunci mi se încălzește inima și îmi doresc din nou ca, peste un an, să mă întorc acasă. Sper doar să mai am la ce mă întoarce.

Până atunci însă voi mai bântui prin Europa și (mai rar) prin România. Ultima oară când ne putem vedea pe viu în 2018 e pe 12 octombrie la conferința DoR “Power of Storytelling” – nu cred că mai au locuri dar puteți încerca aici https://www.thepowerofstorytelling.org/registration/  Vor veni câțiva oameni foarte tari acolo (pentru mine punctul forte e Anna Rosling, co-autoare cu Hans Rosling a ‘Factfulness‘) și ne putem întâlni și noi. Ca să ne dăm unii altora idei noi, zâmbete și (cel mai important) energie să continuăm.

* PS. Ca să nu mai pățesc ca ultima oară când am fost plecat mai mult timp din România, subliniez că această bursă nu e finanțată de soroș ci de guvernul american și că nici nu am ochii albaștri cum unii câh-indivizi acoperiți au încercat să inducă în trecut.